Memoriile inedite ale părintelui Anania, de curînd publicate şi, după toate semnele, bine primite şi de literaţi şi de neliteraţi, atrag atenţia asupra unui prozator înzestrat nu doar cu bune intuiţii, dar şi cu un condei îndelung exersat. Împătimit cititor de literatură, atras el însuşi în mrejele vieţii literare încă din adolescenţă (pe la sfîrşitul anilor ’30), cînd, elev la Seminarul Teologic, scrie poezie şi teatru şi începe să colaboreze la mai multe publicaţii culturale, Valeriu Anania şi-a asumat, se pare, literatura ca pe o a doua vocaţie (după aceea ecleziastică), nicidecum ca pe o lejeră ocupaţie recreativă. Pentru acest om al Bisericii, preocupările sale literare n-au fost simple „păcate ale tinereţilor“, ci s-au prelungit firesc, pînă în anii senectuţii.

Valeriu ANANIA, Amintirile peregrinului apter. Nuvele şi povestiri, „Prefaţă“ de Mircea Muthu, Cronologie de Ştefan Iloaie, Seria de autor „Valeriu Anania“, Opere 3, Editura Polirom, Iaşi, 2009, 336 p. Citite sau, după caz, recitite în lumina „revelaţiilor“ pe care le prilejuieşte lectura Memoriilor – „revelaţii“ legate de întîlnirea cu un povestitor şi cu un portretist extraordinar –, volumele de proză ale lui Valeriu Anania, fie că ne referim la Amintirile peregrinului apter sau la romanul fantastic Străinii din Kipukua, fie că vorbim despre proza evocatoare din Rotonda plopilor aprinşi, s-ar putea să ne rezerve unele surprize. Cred, de fapt, că abia acum a venit vremea ca aceste cărţi să fie citite în tihnă şi evaluate cum se cuvine. La prima apariţie, nici romanul (1979), nici volumul de nuvele şi povestiri (1990) n-au găsit terenul propice pentru o receptare mai largă şi mai puţin convenţională, defavorizate fiind de un context literar în care se poate bănui că au fost considerate ca producţii desuet-arhaizante, nesincrone cu spiritul unei literaturi tot mai sofisticate, tot mai