Cursa alegerilor prezidenţiale se apropie de uralele ultimei ture de stadion: echipe de lingăi plătiţi din banul public şi pamfletişti năimiţi cu poziţii demne în societate se încurcă prin vestiare, serviciile secrete bombardează presa scrisă şi văzută cu aceleaşi diversiuni rupte din lumea capitalului şi a iminentelor pierderi ce atîrnă deasupra patriei, încă din anii precedenţi, piticii cu carnetul de partid în mînuţă sar de pe un vas pe altul, urlînd „trădare!“, instituţiile de sondarea opiniei publice doboară noi recorduri de mistificare, DNA loveşte la stînga, CNSAS demască la dreapta, sar scîntei din masele agitate la meciuri de fotbal trucate, iar elita naţiunii aşterne cu înţelepciune editoriale cumpănite şi deplînge detaşat starea naţiunii la televizor. Pe această linie de clarviziune în ceaţă şi scutiri medicale la negru, Mircea Cărtărescu şi-a publicat confesiunile de învins, cu faţa la universal, sub forma unui articolaş scos la rampă de Evenimentul zilei (vineri, 7 august 2009), din care-am înroşit cîteva idei principale. Încă de la bun început, dl Cărtărescu pare hăituit de obsesia că „Traian Băsescu ar trebui să se retragă din cursa prezidenţială“ (pentru care, fie vorba între noi, nici n-a apucat să se înscrie). E un sfat pe care i l-aş da eu însumi, dacă aş fi sigur că m-ar asculta, măcar şi pentru că dl preşedinte se poate lesne număra printre cei care, deşi s-au jurat că sînt „de-ai noştri“, au reuşit să le facă servicii doar „lor“ (cu excepţia cîtorva intelectuali care, în mod ciudat, după ce-i consideraserăm o vreme „de-ai noştri“, au ajuns „de-ai lor“). Dl Cărtărescu îşi justifică dramatica opţiune fluturînd pe la nasul cititorilor natura consecinţelor (nici aceasta cu prea multă coerenţă), fără a fi interesat de cauze: „nu doar Băsescu, nici doar susţinătorii lui, nici (vai!) eu însumi nu am fost învinşi de «fostele structuri» (…), ci na