Şeful spitalului de boli nervoase de la Zam se consideră norocos: face parte din medicii care nu trezesc antipatia pacienţilor. Profil
Născut - 27 iunie 1949
Educaţie - Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, Psihologie
Experienţă - Din 1977 psiho-patolog la Spitalul de Psihiatrie Zam, actualmente mangerul instituţiei
Familie - Căsătorit, patru copii
„Doctore, mi-au zdrobit creierul”. „Cine te-a lovit?”. „Nu i-am văzut că stau în întuneri.”. „Dar văd că trăieşti”. „Ei mă ţin în viaţă ca să mă chinuie. Dacă pleacă, mor!”. „Unde-s ei? De ce nu le spui să te lase în pace?. „Nu înţelegi, doctore! Mă cotropesc dinăuntru”...
Un dialog absolut „normal” într-o clinică de psihiatrie. În cei 32 de ani de activitate, meseria i-a impus lui Valentin Câmpeanu să ia contact cu mai multe minţi rătăcite. Niciodată însă nu-l veţi auzi pe hunedorean vorbind despre nebunie. „Încă de pe vremea lui Ceauşescu, prin anii ’80, s-a convenit în mediul specialiştilor în psihiatrie că apelativul nebun are un sens peiorativ pentru nişte oameni aflaţi în suferinţă. Părerea mea este că nebunii sunt afară, nu în secţiile de psihiatrie”, spune Valentin Câmpeanu.
Hunedoreanul se consideră norocos că dintotdeauna a fost o persoană agreată de pacienţii săi. „Am avut un coleg care a încasat un bolovan în cap de la un pacient. Orice contact cu bolnavii presupune un bun autocontrol din partea mea. Dacă sunt nervos, sau arăt speriat, ei emulează starea mea de spirit şi au reacţii necontrolate. Bolnavii sunt extrem de adezivi”, povesteşte Valentin Câmpeanu.
Specialistul este nevoit să facă tururi de forţă ca să scape de pacienţii săi întâlniţi pe stradă între două internări. „Odată am fost nevoit să intru fără să vreau la cinema, pentru că omul nu înţelegea să plece şi umbla după mine. Abia când i-am spus că intru l
