Ideologia „fanatică“ a eficacităţii pieţelor şi puterea crescândă a sectorului financiar au precipitat criza globală, a cărei gravitate este dată nu de prăbuşirea pieţelor, ci de „imposibilitatea speranţei“, spune Chomsky, care nu-şi abandonează tezele stângiste nici la cei 84 de ani ai săi.

Pe un ton ferm, Chomsky înaintează singura opţiune pe care, spune el, o are sistemul capitalist pentru a ieşi din criza economică, aceasta neavând precedent nici măcar în Marea Depresiune a anilor ‘30: reîntoarcerea la paradigma stângii, cu sindicatele ei active şi încrederea că sistemul, oricât de lovit ar fi, îşi va reveni în direcţia unui teoretic „bine general“.

„În vremea crizei din ‘29, membrii familiei mele erau muncitori, toţi în şomaj. Dar aveau speranţă“, spune Chomsky, într-un interviu acordat publicaţiei Les Echos, măsurând speranţa în sentimentul difuz că „lucrurile se vor ameliora“. Argumentele lui devin criterii de blamare a sistemului capitalist, nu doar unul în care individul („proletarul“) dispare din ecuaţia finaciară, ci şi unul în care se găseşte înstrăinat de lucrurile prin excelenţă umaniste, cum ar fi cultura: „Era o vreme în care, chiar dacă nu mai mersesem de mult timp la şcoală, cultura era prezentă chiar şi în rândul claselor modeste. Ascultam Quartet din Budapest şi discutam despre meritele lui Freud“, spune Chomsky.

Ce s-a schimbat în modelul societăţii de acum? Răspunsurile lui Chomsky vin toate pe acelaşi tipar al filosofiei marxiste: oamenii nu mai sunt agenţi ai schimbării, ci doar victime ale sistemului, muncitorii sunt lipsiţi de activism şi nesolidarizaţi, culminând cu singura dihotomie permisă de piaţa capitalistă, „bogaţii contra mulţimii dezorganizate“.

Adversar declarat al administraţiei George Bush şi critic acerb al politicii externe a SUA, Chomsky combate acum politicile lui Obama, care a demontat industria automobil