Şi scrisul, şi cititul sînt ocupaţiuni solitare. Scrisul implică, totuşi, un orizont de dialog, o sumă, potenţial infinită, de interlocutori. Cititul rămîne, dimpotrivă, în spaţiul privat. Dacă nu devine o profesiune (cazul istoricilor şi criticilor literari), el nu e decît întîlnirea discretă dintre cititor şi textul citit, respectiv dintre cititor şi el însuşi. Evoluţia mentalităţilor, cultura blogului şi a forumului sau un anumit mod de a te raporta nevrotic la propria singurătate au creat însă o specie nouă: cititorul ofensiv, lacom de comunicare, grăbit să iasă, arţăgos, pe scenă. Participarea, fie ea şi din umbră, la dezbaterea publică se transformă într-un sport. Omul are timp, citeşte, se enervează şi atacă. Prin poşta electronică sau prin cea tradiţională. Plin de năduf, el se eliberează, temporar, de frustrările proprii: are un punct de vedere, şi-l exprimă fără cenzură şi, pînă la ocazia următoare, adoarme liniştit, mulţumit de sine. În plus, are ce povesti prietenilor: ministrul cutare? I-am tras o înjurătură pe cinste! Scriitorul X? I-am trîntit o scrisoare să-i meargă fulgii! Evident, există şi alte specii ale genului epistolar. Există şi cititori care se manifestă cu bună credinţă, care au opinii articulate şi argumentabile. O publicaţie serioasă nu poate decît să se bucure de asemenea cititori, să-i ia în serios şi, cînd e cazul, să-i publice, ceea ce Dilema face dintotdeauna. În ce mă priveşte, am avut de mai multe ori de cîştigat de pe urma unor serioase reacţii de lectură la textele mele. Cîştigul e nul, cînd expeditorul nu-şi propune decît două lucruri: să mă căsăpească şi să-şi etaleze deşteptăciunea proprie. Cîştigul e nul şi cînd expeditorul nu ia notă de intenţia şi dimensiunile textului meu şi îmi cere expuneri exhaustive şi concluzii cosmice. O româncă din Germania citeşte, de pildă, o glumeaţă notă berlineză publicată acum cîteva săptă