Stradivarius nu e doar vioara botezată după numele celui care a creat-o, ci şi un simbol al excelenţei.

Acest nume latinizat maiestuos a devenit expresia şi sinonimul superlativului. Lemnul care cântă a ieşit din atelierul cremonez al lui Antonio Stradivari, iar povestea lui s-a risipit în lume. Viorile au ajuns ţinta pioşeniei muzeale (Musikinstrumentenmuseum din Berlin adăposteşte un remarcabil exponat din 1703), dar şi accesorii literare - în „Aventura cutiei de carton”, Arthur Conan Doyle îl prezintă pe Sherlock Holmes drept proprietar al unui Stradivarius cumpărat cu cincizeci şi cinci de şilingi.

În România ultimilor ani, numele Stradivarius a fost pomenit doar în marginea litigiului dintre Mădălin Voicu şi Ministerul Culturii. De ce? Pe de o parte, fiindcă suntem consumatori de înţelepciune latină. Aflând că „în vreme de război muzele tac” (şi nu ne spune oare presa în fiecare zi că suntem în război?), ne conformăm. Pe de alta, fiindcă l-am descoperit pe Salivarius.

România e locul unde dispreţul îmbracă forme vitriolante şi declanşează atitudini de grotă. Cine are timp să privească în trecutul recent descoperă o veritabilă fascinaţie pentru insulta salivară. În Franţa, Boris Vian a pătimit intens după ce a cutezat să-şi intituleze un roman „Voi scuipa pe mormintele voastre”. La noi, flegmarea interlocutorului va deveni în scurt timp obişnuinţă. Oripilată la primul derapaj de acest gen, opinia publică va sfârşi prin a înfia gestul şi chiar prin a-l scuza pe autor: „Ce vreţi, era nervos”.

Deocamdată, trebuie spus că Salivarius a ajuns nume de alint pentru un lucru paradoxal: excelenţa negativă. Bruscheţea limbajului, formula buruienoasă şi răstirea ofiţerească nu mai făceau faţă. Era nevoie de altceva, de gestul maximei sfidări, de soluţia glandulară care întreţine focul ratingului, provocând deopotrivă stupoar