Administraţia publică românească se află într-o permanentă căutare a formei perfecte, cea care ar trebui să asigure utilizarea eficientă a resurselor financiare, logistice şi umane, pentru îndeplinirea obiectivelor din programele de guvernare. Administraţia culturală nu face excepţie. Numai că, dincolo de această goană continuă spre realizarea obiectivelor propuse, justificările care fundamentează schimbările nu sînt, întotdeauna, conforme cu principiile programelor de guvernare şi ale politicilor publice ministeriale. Astfel, descentralizarea şi reducerea numărului de posturi au devenit, cel mai adesea, scopuri în sine ale măsurilor luate de Minister, indiferent care sînt principiile enunţate în documentele programatice (ca, de exemplu, Programul de Guvernare, Planul Naţional de Dezvoltare 2007-2013, Strategia pentru descentralizare în domeniul culturii etc.). Desigur, ne întrebăm cum de, în pofida măsurilor luate de fiecare ministru, la rîndul său, următorul ministru constată că restructurarea în cultură nici n-a început şi că el este primul, din şirul miniştrilor postdecembrişti, care trebuie să înceapă, în sfîrşit, restructurarea (actualul ministru, al 13-lea, în acest şir, nu face excepţie de la regulă). Răspunsul stă nu doar în demagogie, ci şi în faptul că, din cînd în cînd, se constată necesitatea înfiinţării unor noi instituţii sau a aducerii unora, din grija altor autorităţi, în subordinea Ministerului, astfel încît numărul instituţiilor centrale nu pare să scadă semnificativ. Totuşi, dacă în perioada 2005-2008, de exemplu, au fost înfiinţate, în subordinea Ministerului, Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel“, Centrul de Studii şi Cercetări în Domeniul Culturii, Centrul de Consultanţă pentru Programe Culturale Europene şi Administraţia Fondului Cultural Naţional, în vreme ce Muzeul Naţional „George Enescu“, Cent