Acum cîteva seri am revăzut cu delicii, la televizor, The Graduate, filmul din 1967 al lui Nichols, în care un proaspăt absolvent de colegiu e iniţiat în ale amorului de o prietenă a părinţilor săi, cuadragenară disperată de o căsnicie ruginită de mult, şi ajunge apoi să se îndrăgostească şi chiar să se căsătorească rocambolesc cu fiica acesteia. Nici nu ştiu ce-mi place mai mult: Anne Bancroft Robinson, nevrotică, avînd expresia aceea de animal hăituit şi conducînd imperial conquista, pentru ca, apoi, să ajungă să cerşească un pic de căldură în ultima scenă din hotel şi să sfîrşească într-o inegală concurenţă cu fiică-sa – deşi, puse alături...; Dustin Hoffman, trecînd pe nesimţite de la bîlbîială, stinghereală şi neînţelegere la siguranţă de sine şi aroganţă macho, reumanizat, apoi, de dragostea pentru puştoaică; uşurinţa cu care se trece peste dilema sexo-morală, oarecum în spirit power-flower, pentru că, nu-i aşa?, amor omnia vincit improbus; sau muzica lui Simon şi Garfunkel. Cei din generaţia mea – eu, cel puţin – , parcă pe toate le-am făcut defazat. Filmul ăsta, pe care port.ro, în înţelepciunea sa cinefilă, îl cataloghează drept „romantic“, l-am văzut prima oară abia acum vreo zece ani. E frumos, e haios, are replici bine scrise, tăietură repede, actori buni, are o muzică minunată – dar atît. Se fereşte cu mare grijă să intre prea adînc în vreo incomodă analiză psihologică, rămîne cuminţel la suprafaţă, nu zgîrie pojghiţa, să nu curgă cumva sînge. Iar cînd ar fi să fie, o dă pe rîs. Şi totuşi, chiar aşa, căldicel, ce şoc va fi produs în 1967, la lansare, înainte de marea emancipare, de revoluţia sexuală, cînd, la Berkeley, cum se vede chiar într-o scenă din film, fetele purtau încă rochiţe elegante şi băieţii aveau sacou, de nu chiar costum şi cravată! Şi noi purtam costum în liceu, pe la sfîrşitul anilor ’70. Mergeam la „ceaiuri“ – n-am ştiut niciod