Ajungem în sătucul cu pricina pe întuneric, după cîţiva kilometri buni de serpentine strînse, pe un drum îngust de munte. Ne-am obişnuit însă deja: toate satele de aici, din munţii Pindului, sînt ascunse în pliuri nebănuite ale unui relief impunător şi aparent nepopulat. Iar în unele cazuri, chiar e vorba de depopulare, căci multe sate din zonă au fost aproape părăsite în dificilii ani ’60, au ajuns să nu mai aibă nici şcoli, dar îşi regăsesc o oarecare vitalitate vara, cînd bătrînii se întorc de prin alte localităţi din vecini, iar tinerii de prin Germania, unde au migrat masiv. Ca şi aici: "festivalul" de faţă este organizat de către tineri plecaţi la muncă prin Europa, dar care au pus pe picioare cîteva formaţii de muzică şi dans "de aici, de la noi", iar vara, cînd se adună pe acasă, dau spectacole pentru alţi "de-ai casei".

Ne aşezăm şi noi să privim. Un speaker spilcuit prezintă bombastic fiecare nouă apariţie, cîţiva turişti îşi fac poze cu dansatorii în costume tradiţionale, iar televiziunile filmează tot. Pe măsură ce se perindă formaţiile pe scena improvizată din faţa bisericii, se încinge şi publicul şi se formează mici grupuri care dansează pe cont propriu, tot mai mîndru, tot mai frenetic. " Arată un pic a "Cîntarea României", nu vi se pare? îmi şopteşte la ureche un student de-al nostru, obişnuit cu "spectacolele folclorice".

Da, poate, orice spectacol ce pune în scenă, pentru un public diferit şi sub îndrumarea unor "instructori", practici intime ale unei comunităţi "poporane" va avea ceva de "Cîntarea României", de o calitate mai bună sau mai proastă. Dar lucrurile nu sînt niciodată atît de simple... Şi, parcă pentru a-mi confirma reţinerea, în scenă intră Vassilis, "seniorul" zonei, un bărbat care îmi aduce aminte de Tatomir, mascota noastră de la Muzeul Ţăranului Român, falnic şi reţinut în mîndria sa bine temperată de Vlahos. Este