Deşi Europa prosperă, politicienii şi scriitorii săi sînt preocupaţi de moarte. Uciderea în masă a civililor europeni între 1930 şi 1940 este punctul de referinţă al discuţiilor confuze de astăzi despre memorie şi piatra de temelie a eticii împărtăşite de europeni. Birocraţiile Germaniei naziste şi ale Uniunii Sovietice au transformat vieţile individuale în moarte în masă, persoanele umane în cote care urmau să moară. Sovieticii şi-au ascuns împuşcările în masă în păduri întunecoase şi au falsificat arhivele regiunilor în care au înfometat oamenii pînă la moarte; germanii au avut lucrători-sclavi care să îngroape şi să ardă trupurile evreilor, victime pe ruguri uriaşe. Noi, istoricii, atît cît putem, trebuie să luminăm aceste umbre şi să numărăm aceste victime. Încă nu am făcut acest lucru. Auschwitz, considerat în general simbolul adecvat sau chiar cel mai important al răului produs de uciderea în masă, reprezintă, de fapt, doar începutul cunoaşterii, un punct de plecare al adevăratei socoteli cu trecutul, care abia acum se arată.

Principalele motive pentru care ştim ceva despre Auschwitz ne deformează înţelegerea Holocaustului: ştim despre Auschwitz pentru că acolo au existat supravieţuitori, şi au existat supravieţuitori deoarece Auschwitz a fost un lagăr de concentrare şi o fabrică a morţii, în acelaşi timp. Aceştia au fost în mare parte evrei vest-europeni, pentru că la Auschwitz aceştia erau trimişi de obicei. După Al Doilea Război Mondial, supravieţuitorii evrei din Europa de Vest au fost liberi să scrie şi să publice aşa cum doreau, pe cînd evreii est-europeni, prizonieri în spatele Cortinei de Fier, nu puteau. În Vest, amintirile despre Holocaust puteau (deşi foarte încet) să intre în scriitura istorică şi în conştiinţa publică.

Această formă de istorie a supravieţuitorilor, pentru care operele lui Primo Levi sînt cel mai bun exemplu, surpr