Printre caracteristicile comune ideologiei comuniste şi celei naziste, a fost semnalat, cel mai adesea, locul special rezervat duşmanului. Asemenea credinţelor religioase, cele politice trebuie să-şi făurească, pentru a rezista, o demonologie convingătoare şi la îndemînă.

În mecanismul propagandistic de întreţinere a stării de adversitate, literatura şi-a dovedit din plin utilitatea. Ea a avut rolul de a fixa, în conştiinţa populaţiei, chipul " demonic sau caricatural " al duşmanului (fie el intern sau extern, burghez ori imperialist al Vestului, evreu sau, pur şi simplu, trădător). Spre deosebire de discursurile politice şi directivele ideologice, ea o putea face mai credibil, oferind argumente sensibile urii, emoţionînd prin tot soiul de viclenii sentimentale, mobilizînd printr-un repertoriu de trucuri stilistice, plictisind, la urma urmei, mai puţin. Măcar pentru o vreme. De la pamflet şi satiră, îngroşarea trăsăturilor (în baza grilei maniheiste a luptei de clasă) se extinde, în timpuri comuniste, asupra întregii literaturi. "Exagerarea conştientă" pe care o recomanda G.M. Malencov face ca portretul să devină, inevitabil, caricatură. Personajul este o simplă mască de mucava în spectacolul propagandei politice.

Respectînd o altă regulă generală propagandistică, aceea de a opera pe un fond deja existent şi de profunzime, ideologiile totalitare s-au nutrit din aceeaşi substanţă resentimentară: prejudecăţi tradiţionale, complexe de spaimă şi de ură. Dintre acestea, invidia şi teama de cei ce-ţi vor răul şi conspiră împotriva ta vor servi, în principal, drept materie primă poeziei puse în slujba propagandei politice. Impulsul primordial al invidiei a fost idealizat şi cultivat, în comunism, ca expresie a conştiinţei de clasă. El avea avantajul de a fi destul de răspîndit (nu-i ocoleşte cîtuşi de puţin nici pe intelectuali...) şi inepuizabil: întotdeau