La ce foloseşte doliul
Un scriitor pitoresc, de care azi nu-şi mai aminteşte aproape nimeni, a fost Nicolae Velea. A murit la 31 ianuarie 1987, căzut în zăpadă, undeva, în apropiere de Casa Presei Libere (pe atunci se numea Casa Scânteii).
În 1983 lucra la revista "Luceafărul" şi îi încânta pe toţi cu scrisul său, popular-năstruşnic, dar şi plin de tandreţe faţă de fiinţa umană. Bea mult şi era nonconformist, ducând o viaţă boemă, deşi copilărise la ţară, unde se învaţă moderaţia.
Eu eram pe atunci redactor la "România liberă", condusă (încă) de Octavian Paler. Conform unei hotărâri luate de PCR, la Academia "Ştefan Gheorghiu" s-a constituit o comisie de verificare ideologică şi profesională (de "atestare", acesta era termenul), prin faţa căreia aveau obligaţia să treacă, în cel mai scurt timp, toţi lucrătorii din presă. Drept urmare, la sediul Academiei "Ştefan Gheorghiu" (unde este astăzi Facultatea de Jurnalistică), ne-am întâlnit într-o zi câteva sute de scriitori, ziarişti şi fotoreporteri. Încercam să ne păstrăm umorul, dar ştiam că nu e chiar o joacă şi că există riscul să ne pierdem posturile.
Era prezentă şi o colegă a mea căreia îi murise de curând tatăl. Purta o panglică neagră la reverul lat al unui sacou şi el închis la culoare şi era foarte tristă. Când a ajuns în faţa comisiei, a fost tratată cu înţelegere şi i s-a acordat, după un simulacru de examinare, un calificativ bun. Ieşind de acolo, ne-a povestit că a avut parte de multă îngăduinţă şi, inaderentă la veselia noastră, şi-a îmbrăcat paltonul şi s-a pregătit de plecare.
Atunci a apărut Nicolae Velea, stângaci-ceremonios, şi i-a adresat o rugăminte cu totul neaşteptată:
- Doamnă, vă rog frumos, împrumutaţi-mi şi mie doliul!
Luată prin surprindere, femeia a amuţit. Apoi, a înţeles despre ce este vo
