Această întrebare nu este una retorică. Este o întrebare care mă urmăreşte insistent de la o vreme. Sau mai degrabă este o temere de fond, o spaimă dincolo de faptul că eu însămi scriu ficţiune. Îmi este teamă că nu se mai conştientizează nevoia de ficţiune şi că acest lucru poate contribui la împietrirea noastră interioară.

Întrebarea s-ar putea extinde, înfricoşător, într-o mult mai vastă spaţialitate. Mai este nevoie de literatură? Mai este nevoie de artă? Mai este nevoie de cultură într-o lume invadată de subcultură şi de pre-fabricate? Dar în acest caz risc să intru în pură retorică, aşa că mă întorc şi întreb, din nou, cu toată gravitatea: mai este nevoie de ficţiune?

Copiii sunt ajutaţi şi chiar încurajaţi să descopere ficţiunea. Nu există copil care să nu cunoască un basm. Alături de el, ne bucurăm şi noi să redescoperim puritatea emoţiei prin poveşti. Apoi însă ne întoarcem la lucrurile noastre serioase de oameni maturi şi ocupaţi, iar mai târziu le spunem să nu mai creadă în basme.

În alte ţări, copiii sunt încurajaţi şi mai târziu, la şcoală, să-şi dezvolte imaginaţia şi spiritul critic. La noi tendinţa este din păcate, inversă, de uniformizare, tocmai la materia la care copiii ar trebui să-şi dezvolte spiritul creator şi individualitatea.

Există de altfel, în ultima vreme, o puternică tendinţă de uniformizare. Toţi să gândim la fel, să vorbim la fel, să ne petrecem viaţa la fel. Etalonul fiind, desigur, VIP-urile. Care, în majoritatea lor, nu ştiu să se exprime, folosesc cuvinte puţine şi uneori cu sensuri greşite, şi se mândresc cu faptul că, ştiind puţin şi împietriţi fiind pe dinăuntru, au ajuns unde-au ajuns. La ce ne mai trebuie cărţi, atunci când învăţătura e un moft opţional şi plicticos, care nu aduce nimic material?

Ficţiunea este, în opinia mea, o modalitate de a-i salv