La mijlocul anilor ’90, in revista Zig-zag apărea primul serial umoristic din presa românească postdecembristă. După un deceniu şi jumătate, am constatat că a rămas atât de afurisit de actual, incât am decis să-l republicăm.

Motto: „Fie pâinea cât de rea, N-o voi mai subvenţiona" (Anonim)

Zizi se hotărâse să-i ducă pe bunicul lui şi pe Luminiţa la un restaurant. Işi permitea acest lucru deoarece tocmai primise o compensare parţial indexată, combinată – in al doilea moment – cu o indexare fără compensaţie, dar acoperită 50% prin inlocuirea subvenţionării cu o altă subvenţionare, integrală şi compensatorie, la cursul oficial al ultimelor cinci minute.

Pe străzi era o agitaţie cumplită. Sute de ciobani mioritici, cu miţoasele aferente duhnind geto-dacic, in loc să-şi domnească eterna jale, opreau pe toţi trecătorii:

- Nu vă fie cu supărare, am vândut niscaiva brânză, nu ştiţi unde-i Biucarest Icscengi Haus?

- Are lumea bani! constată bătrânul Ilie, bine zicea prietenul meu, inginerul, ăl de se certase cu preşedintele ceapeului, care vroia să facă un canal, dar ăsta nu şi nu, până l-o dat afară, da’ amu’ ii prinde bine, c-o fost disident…

Puţin mai incolo, trecură pe lângă Ambasada Argentinei, unde oamenii, dintr-un reflex atavic, işi marcaseră locurile prin sacoşe cu sticle de lapte. In fine, se opriră la un local micuţ, fără firmă, unde reuşiră să mănânce rezonabil, intr-o atmosferă vioaie.

- Toată şmecheria e să te faci că nu vezi nimic, ii suflă Zizi bunicului.

De fapt, mare lucru nu se petrecea: câţiva ţigani, intr-un colţ, se tăiau cu cuţitele fără să provoace scandal, un copil handicapat era târât afară de un ospătar care arăta şi mai handicapat, vreo trei patrule de poliţie făcură descinderi ca-n filme, dar se mulţumiră cu o bere, iar de sub tejghea se auzea o femeie ţipând:

- Nu!... NU vreau! Lasă-mă