Infarct
de Paul Goma
Editura Curtea Veche, 2008
Într-un interviu publicat marţi, 18 august, în Evenimentul Zilei, Ion Vianu, cunoscutul medic psihiatru care a semnat în 1977 Apelul lui Paul Goma, declara: „Goma nu este renegat de intelectuali, el îi reneagă, în numele unor criterii morale absolute, pe care cred că nu le putem aplica altora decât nouă înşine. Dar, la Judecata Istoriei, şi oricâte cusururi ar avea, el rămâne cel care a spus «nu» în ‘77. Ce mai ştiu e că nu mă împac cu ideile lui politice actuale“.
Aşadar, ce avem aici, în acest succint portret făcut lui Goma de fiul lui Tudor Vianu? Imaginea unui solitar de cursă lungă, cu principii morale pe care majoritatea scriitorilor criticaţi de el nu le suportă, chiar dacă scriitorul român trăitor la Paris nu face decât să pună faptele trecute şi prezente pe o hârtie destinată viitorului. De ce „Nu“-ul contemporan al lui Goma ar fi mai puţin valid decât „Nu“-ul interbelic al lui Ionescu? Pentru că, opinez eu, nu rezistăm la examenul propriei conştiinţe - una asediată de vină şi îndoială - şi reacţionăm doar ca oameni de hârtie, dispensaţi de o Etică ce ne pune în încurcătură. Viaţa e un pic mai subtilă chiar şi decât literatura.
Cine citeşte „Infarct“, cea mai recentă carte originală a lui Paul Goma, apărută la „Curtea Veche“, în seria de autor îngrijită de Flori Bălănescu, poate sesiza liniile de forţă ale „renegării“, aşa cum o numeşte Ion Vianu.
În contrapunct cu vocea personajului feminin al cărţii, soţia sa, Ana Maria, cea căreia i se depistează în 2001 un infarct făcut în România în anii terorii, autorul rememorează momentele arestării din 1977, luna petrecută în arestul Securităţii de pe Rahova, torturile îndurate, ordonate de canalia cu grad de general Nicolae Pleşiţă, felul în care prietenii cei mai buni, printre care îi enumeră pe Virgil Mazilescu, îl evită, rumoare
