Patru dintre cei cinci băieţi ai potcovarului Chiţoiu fuseseră mobilizaţi şi trimişi pe front. Ion şi Luca, gemenii, cărora le venise primii ordinul dispăruseră în timpul iernii de la Stalingrad. Luptaseră în acelaşi pluton de infanterie despre care nu se mai ştia nimic. Potcovarul nădăjduia că-i luaseră ruşii prizonieri. Maiorul Scipion, care scăpase la Stalingrad din încercuire, îi spusese că era cu putinţă, dacă se predaseră la timp. Gheorghe teteristul căzuse la datorie în timpul retragerii. Atît aflase Chiţoiu despre băiatul său care urma să devină inginer. Regimentul lui Mihai, al treilea fiu al potcovarului aşteptase zilnic, timp de un an, ordinul să plece pe frontul din est. Se zicea că Mareşalul nu mai trimitea întăriri în răsărit de teamă că ar fi putut rămîne descoperit în faţa regimentelor pe care ungurii le ţinuseră acasă. Comandantul regimentului în care Mihai ajunsese furier, fiindcă avea liceul, spunea că planul Conducătorului, pe care îl cunoştea - mare om, mare militar! -, era să aibă cît mai multă trupă la sfîrşitul războiului, încît să negocieze o pace avantajoasă, Cînd regimentul lui Mihai a fost trimis să lupte împotriva germanilor, colonelul comandant a făcut de doi bani ziua în care se născuse şi ziua cînd ajunsese militar de carieră în România. Şi-a condus regimentul pe front cu atîta prudenţă, încît a fost acuzat de laşitate. Nu-i păsa. Datoria lui faţă de ţară era să-şi protejeze soldaţii, nu să-i trimită la moarte, împins de la spate de ruşi. În Munţii Tatra, cu regimentul la strîmtoare, colonelul a comandat cîteva asalturi neaşteptate. I-a dat pe germani peste cap şi, după al doilea atac a fost citat prin ordin de zi, pentru curaj deosebit. L-au decorat şi ruşii, dar asta nu i-a schimbat ideile şi dacă a văzut că şefii armatei şi politicienii de la Bucureşti voiau să cumpere bunăvoinţa lui Stalin cu vieţile soldaţilor de pe front, î