În anii din urmă Nicolae Şt. Noica a publicat câteva albume splendide despre naşterea României moderne (Lucrări publice din vremea lui Carol I. Acte de fundare şi medalii comemorative, Palatul Patriarhiei. Personalităţi şi semnificaţii din istoria construcţiei sale). Meritul primordial al acestor excepţionale lucrări este acela de a fi adus în atenţia cititorilor de azi numele unor arhitecţi, constructori, ingineri care au marcat decisiv chipul european al Bucureştilor, dar despre care puţini sunt cei din afara branşei lor care să ştie câte ceva. Aceşti oameni cu diplome universitare obţinute în marile capitale occidentale, vorbitori de patru-cinci limbi străine, inovatori, la scară mondială în domeniul materialelor şi tehnicilor de construcţie, familiarizaţi cu viziunile arhitectonice ale vremii lor, nu erau cu nimic mai prejos în stima publică decât contemporanii lor din spaţiul literaturii, ale căror nume pot fi rostite pe nerăsuflate până şi de copiii din ciclul primar: Eminescu, Creangă, Caragiale, Alecsandri. Cine străbate de la un capăt la altul Calea Victoriei ar trebui să se gândească pentru o clipă cu recunoştinţă la cei care au făcut posibilă ridicarea bijuteriilor arhitectonice devenite mărcile identitare ale Bucureştilor, simbolurile prin care este recunoscut oriunde în lume.

Tot un soi de demers recuperator, dar de această dată în interiorul propriei familii face Nicolae Şt. Noica prin publicarea vomului Neamul Noica. O saga întinsă pe mai multe generaţii de oameni vrednici, dincolo de care se poate zări în filigran un posibil model de dezvoltare a societăţii româneşti.

Prima întrebare pe care şi-o poate pune cititorul acestei cărţi destul de puţin uzuale este cui foloseşte această trecere în revistă a destinelor unor oameni stimabili, dar ale căror nume, cu mici excepţii, nu spun nimic la nivelul marii istorii. Pe cine -