Grigore Vieru statea in capul unei mese lungi, dintr-un restaurant din centrul Chisinaului, in dreapta lui se afla fermecatoarea Ioana Revnic, combinatie de strengarita si intelectuala distinsa, care tocmai ii luase un interviu, iar in stanga – eu, emotionat de prietenia pe care mi-o arata marele poet. Era in 31 august 2008, „Ziua limbii romane" (numita de ministrul culturii din Republica Moldova, din precautie, „limba noastra"). Grigore Vieru (despre care nimeni nu-si putea inchipui ca va muri in curand, intr-un accident de masina) era sfios-exuberant, privindu-ne pe noi, oaspetii din Romania, dar si pe ceilati comeseni, numerosi, cu un entuziasm obosit, cu duiosie, cu multumirea ca suntem impreuna.
Se putea observa ca – din cauza bolii lui de inima – era foarte slabit. Cand a vrut sa ridice cupa de sampanie, a trebuit sa-l ajut; i-am ridicat mana cu mana mea.Avea ceva plutitor in miscari, arata ca o umbra, si totusi, din adâncul declinului lui fizic iradia bunatate.
Ca sa il provoc si sa il amuz, ma plangeam lui ca n-am deloc succes la femei, povesteam, sarjand, cum sunt refuzat de gratioasele moldovence (pe ale caror gaturi lungi ar merita sa stea cele mai frumoase coliere de aur alb si diamante din lume), iar in cele din urma l-am rugat sa-mi dea un sfat.
– Alex – mi-a spus Grigore Vieru, cu o voce plina de caldura si de... responsabilitate, iar in vasta incapere s-a facut imediat liniste – pot sa-ti spun cum procedez eu ca sa cuceresc cate o femeie care imi place. Nu e complicat. Ma uit la ea si incep sa ma tangui: „Vai, vai, vai, sunt mic si pricajit, am ramas singur pe lume, mor de foame si de sete, am ajuns la capatul puterilor si nimeni n-are grija de mine." Femeia, ca orice femeie, e manata de instinctul ei matern. Si cum ma aude scancind, ma si ia la pieptul ei si isi scoate din sutien o tata si imi da sa sug. Si ma mangaie, si ma draga
