Loviţi de boală, disperaţi că angajaţii statului le priveau chiorâş copiii şi ridicau neputincioşi din umeri, simţind că timpul trece degeaba, sătui de uşi închise şi ne-având nici o speranţă, au înfiinţat, în 2003, Centrul de Reabilitare a Tinerilor cu Autism „Dr. Innocenzo Fiore“ Craiova. În 2009, pe fundul sacului nu se mai găseşte un leu. Boala însă nu ţine cont de criză.
Nu e un club de noapte, nici o casă de modă cu nume de designer italian. N-a fost deschis dintr-un moft şi nici pentru a obţine fonduri prin diverse proiecte. Cu mulţi ani în urmă, copiii lor au fost diagnosticaţi cu o boală despre care nici astăzi nu se ştiu prea multe. Au autism. Cei mai mulţi au depăşit vârsta majoratului. Unii nu ştiu să mănânce singuri, alţii nu pot merge fără însoţitor la toaletă. Puţini reuşesc să articuleze cuvinte. Au ticurile lor, stereotipurile deprinse în timp, rutina de fiecare zi, care-i ajută să supravieţuiască. N-a ales nimeni pentru ei. Sunt deosebiţi, pentru că, dacă nu-i cunoşti foarte bine, nu eşti capabil să-i înţelegi. Sunt speciali, pentru că le lipseşte echipamentul cu care noi, cei mulţi, suntem dotaţi pentru a ne orienta în această lume. Singuri, nu au nici o şansă. Centrul din strada Dimitrie Gerota nr. 3, filiala locală a Asociaţiei Naţionale pentru Copii şi Adulţi cu Autism din România (ANCAAR), este, pentru ei, alternativa la un sistem care nu face nimic.
În sprijinul comunităţii, dar cu spatele la ea
Necunoaştere, disperare şi neputinţă. Aşa a început totul. Diagnosticaţi prea târziu, într-un oraş în care cei mai mulţi medici pediatri nici nu auziseră de autism, păreau condamnaţi. Între lumea lor şi aceasta nu mai exista nici o punte. Fusese retezată după primii ani de viaţă. Părinţii au încercat tot ce le-a stat în puteri. Şcolile de stat nu le acceptau însă copiii. Pentru ei, nu exista personal calificat, nu
