Tabu-ul cel mai strict al unei imaginare şcoli de vrăjitori (precum, de pildă, cea din romanele Ursulei K. Le Guin) apasă asupra vorbelor care pot schimba firea lucrurilor, fiindcă nimic, odată transformat, nu se mai face la fel întocmai cum era. Această interdicţie, ţinînd de nevoia de stabilitate a lumii, avangarda o calcă cu program. Spre-a dovedi că intră, cu bună ştiinţă, în regimul înşelătoarelor schimbări la faţă şi la trup permise, odinioară, doar zeilor, şi aruncate asupra muritorilor ca pedeapsă, Constantin Nisipeanu scrie Metamorfoze, poeme apărute în 1934 la Editura UNU. Lipit de pagina de titlu, protejat de coperta care şi-arată vîrsta şi păstrîndu-se, deci, aproape nou, în rozul lui neschimbător, dau peste catalogul editurii, o demi-coală faţă-verso, de la Poemul invectivă, cu amprentele digitale ale lui Bogza, la desenul lui Marcel Iancu şi citatele, de încheiere, din Char, Fargue, ori Saşa Pană. Nisipeanu e semnalat la recente apariţii, cu cele cîteva poezii, tipărite elegant, fără economie de spaţiu. Invitaţii la un dans care preschimbă, abate, năuceşte. Din cîteva linii încordate, din o sumă de fugi.

Corpul, în care orice poezie - orice artă - se împotmoleşte, încercînd să-i dea un rost, e, în Metamorfoze, un element între elemente: "Mi-am crestat degetul cu un cuţit/ Din care ţi-am stors fluvii pe limbă/ Şi ţi s'a umplut gura de răcoare/ Iar pulsul ţi s'a oprit/ Ca steaua polară de-asupra nordului." (Fata morgana). Nu de orgolii cosmice e vorba, nici de confuzia exaltată a mărimilor, ci de folosinţa corpului de-a valma, deopotrivă cu restul recuzitei. O mînă de păpuşar capricios şi leneş se serveşte fără metodă de cîte-o piesă din fiecare raion, într-o lume ca un bazar nu cu zări şi firmamente, ci mai curînd cu cvasi-obiecte, cu lucruri pe cale să. Totul fuge, totul alunecă, în această poezie mişcătoare ca o coadă de salamandră.