La propriu şi la figurat. Sau, poate, în ambele cazuri la propriu. Primul caz e un documentar TV despre plante – porumb, bumbac, roşii, rapiţă, cartofi, soia – modificate genetic, iar al doilea e un film despre un evadat din închisoare care dă o spargere la o bancă, ia un ostatic şi fuge. De poliţie fuge şi de criminalul din el. (...) Natura însăşi realizează modificări genetice. Doar că le face în timp şi nu de mântuială. Obsedaţi de libertate fiind, ne indispune ideea că în materie de organisme modificate genetic nu avem libertatea de a alege (dacă le mâncăm sau nu). O fi oare sănătos să mâncăm organisme modificate genetic sau e mai bine să le mănânce alţii şi noi să vedem dacă ei păţesc ceva? OMG-urile sunt, fireşte, mai ieftine, pentru că planta care a învăţat să se apere singură de dăunători şi de alte rele ne scuteşte de achiziţionarea, pe bani grei, a SPP-iştilor necesari, a pesticidelor vreau să zic. Suntem prăpăstioşi, însă: cine ştie ce năravuri criminale vor mai fi deprins plantele cu un drum şi poate se vor comporta cu noi, consumatorii lor dragi din lanţul trofic normal, de parcă am fi dăunători periculoşi. Unii producători de asemenea plante scriu conştiincios pe ambalaje „OMG“, în timp ce alţii, care obişnuiesc să amestece modificatele cu

nemodificatele (cum fac, se zice, cei de peste ocean, ca să nu sperie lumea şi nici să nu administreze cumpărătorilor vreo supradoză de nou), consemnează faptul că produsul respectiv „poate proveni şi de la organisme modificate genetic“. Bine, bine – se alarmează comentatorul documentarului TV –, să zicem că pe o lădiţă cu tomate apare scris clar ce conţine. Eticheta e prezentă şi pe borcanul cu pastă de roşii. Dar pe o pizza atrăgătoare mai scrie cineva ceva? Nu mai scrie nimeni nimic. În felul acesta, clientul habar n-are că e pe punctul să ingurgiteze roşii modificate genetic şi, implicit, pier libertatea