Razboiul de la 1877 le-a dezvaluit batrânilor pasoptisti – aflati mai mereu la putere dupa eliberarea de sub protectoratul tarist – ca rusii nu s-au impacat deloc cu ideea independentei fostelor principate românesti.

Razboiul fusese inca o incercare de a le ocupa, cel putin sub pretextul despagubirilor, ca sa nu mai vorbim de ocupatia militara efectiva gândita de Gorceakov si impotriva careia Carol I a folosit relatiile de familie cu imparatul Germaniei, dupa ce, in prealabil, ii replicase curajos tarului.

Independenta fata de Imperiul Otoman obtinuta pe câmpurile de lupta din Rumelia si prin Pacea de la Berlin, insemna doar independenta fata de sultan si nimic mai mult. Tânarul stat român „independent" urma sa lupte de unul singur, fara implicarea otomana de pâna atunci, cu imperiile din jur, in primul rând cu Imperiul Rus. Se mai remarcase ca Europa era inca tributara vechilor principii nobilitare si ca nu trata egal un principat si un regat, rangul contând chiar si pentru guvernul republican de la Paris. Aceste circumstante au impus inaltarea principatului român in rang de regat, o decizie obtinuta, pentru a inlatura orice gogorita diplomatica, prin plebiscitare: din vointa poporului si nu a lor, tara alesese forma de guvernamânt superioara…

Incoronarea si serbarile ei au fost stabilite in iunie 1881, imediat dupa ziua sacrosanta de 11 iunie, ca sa se stie – mai ales de catre ordinele masonice - ca tot ele „lucrasera" la acest act! Pentru cine este interesat, ziarele bucurestene, indiferent de optiunea politica, au descris in amanuntime Incoronarea si serbarile ei si nu are sens sa le repet aici. Vreau sa subliniez doar ca pentru eternizarea lor s-a facut apel la Szathmari si la rudele sale, fotograful având in plus si obligatia de a le transpune sub forma cromolitografica. Vârsta, dar si vremea neprielnica au condus la un rateu din pacat