Destinatar: Şerban Foarţă

Dragă Şerban,

Ştim foarte bine care a fost, care este răspunsul dat de poet la această chestiune: "O poezie cu obiect (ştii că şarada are unul) mi-ar înşela ambiţiunea. O poezie cu obiect creează necesar o Fizică sau o Retorică (acelaşi lucru) forme închegate faţă de viaţa spiritului. Eu voi continua cu fiecare bucată să propun existenţe substanţial indefinite: ocoliri temătoare în jurul câtorva cupole - restrânsele perfecţiuni poliedrale" (Felix Aderca, De vorbă cu d. Ion Barbu, în Viaţa literară nr. 57/ 1927 apud Ion Barbu interpretat de... Bucureşti, Editura Eminescu, 1976, p. 32). Ştim acest lucru, dar mai ştim că autorii nu trebuie crezuţi întotdeauna pe cuvânt, deoarece textul spune uneori mai mult, alteori mai puţin decât crede autorul că spune. Literatura (ca şi viaţa) scapă controlului, oricât de riguros ar fi acesta. Dacă ar fi să ne luăm după idiosincraziile declarate ale poetului, el n-ar fi deloc modernist - Barbu, cum îţi aminteşti, socotea cuvântul modernist "impropriu", iar aplicat poeziei "o ocară". El se dorea numai un poet clasicizant, în sensul regăsirii "unui helenism neistoric", iar această aspiraţie devine firul principal al cărţii Ioanei Em. Petrescu. (În paranteză: prea puţini comentatori s-au oprit asupra unei alte declaraţii barbiene: aceea în care spune că un aspect, fie el şi secundar al poeziei moderniste este acela de a recupera sensul pierdut, de a reface lumea amintirii, ca Proust la înghiţirea madeleinei înmuiată în infuzia de tei. Proustianismul în poezia interbelică, şi nu în proză, iată o temă generoasă pentru altă epistolă!) Toate acestea le afirma Ion Barbu la sfârşitul anului 1927, în Ideea europeană, deci înainte de volum. Or, cum ştim, în Joc secund lucrurile i-au ieşit puţin altfel decât a avut ambiţia. Modernismul alungat, a revenit în forţă, şi încă în diverse forme