Am urmărit săptămâna trecută câţiva dintre termenii care desemnează, în argoul românesc, poliţistul: sticlete, curcan, scatiu, cloncan, copoi, prepelicar, gabor, presar, priponar, trocar. Lista e totuşi mai bogată şi merită să fie completată cu câteva alte cuvinte, chiar dacă unele au doar o circulaţie limitată.

Termenul caraliu ("poliţist, gardian") nu are atestări prea vechi, dar pare să se fi răspândit foarte mult în ultimele decenii: "opresc pe Crângaşi, că la Politehnică e caralii şi ăia nu-s obişnuiţi cu filmele documentare" (G. Cuşnarencu, Tratat de apărare permanentă, 1983, p. 27); "ochelarii, şoaptele cifrate, semnalele caraliilor de-acolo îţi dădeau un sentiment de mândrie" (P. Goma, Ostinato, 1991, p. 91); cuvântul este înregistrat în toate dicţionarele de argou apărute după 1989. Originea sa pare a fi în limba romaní, cel puţin dacă ţinem seama de formula avelo caralo!, glosată: "vine poliţistul" (în G. Volceanov, Dicţionar de argou al limbii române, 2006). Caraliu nu a fost discutat de Al. Graur în cunoscutul său studiu despre elementele ţigăneşti din română, din 1934; l-a înregistrat, în schimb, Vl. Drimba (Cercetări etimologice, 2001, p. 252), sugerând ca posibil etimon cuvântul ţigănesc karaló "spinos, ghimpos". Cuvântul apare în Micul dicţionar rom-român al lui Gh. Sarău (1992) în forma kanraló, -í, cu acelaşi sens (dar şi, substantivat, ca epitet peiorativ pentru evrei). Evoluţia semantică s-ar putea explica în mod destul de plauzibil, printr-o trecere metaforică şi metonimică de la spini la pericol: "atenţie, te înţepi!" ar fi o variantă pentru "atenţie, te arzi!". (Surprinzător, găsim un karali şi în Grammaire de la langue des Rommes a lui J.-A. Vaillant, Paris, 1861, dar glosarea - "grâce de Dieu" - nu se prea leagă de cele de mai sus!). Izolat, a fost atestat şi un cara - cu sensul "poliţist", în limbajul hoţilor (Flac