La un botez, tatăl copilului primeşte din partea soţului unei prietene de-a nevesti-sii nu hăinuţe şi flori, cum e datina, ci un roman al acestuia cu autograf. Când un autor îi dedică unui cititor câteva rânduri amabile, cititorul deschide cartea cu un plus de bunăvoinţă. Autograful îi dă sentimentul unei anume luări în seamă. Deşi te poate lua în seamă şi un prost, primul gând e că te-a remarcat un deştept.

Domnul X, căruia soţul prietenei nevesti-sii i-a scris pe pagina de gardă a romanului că îi apreciază gustul şi dragostea pentru adevărata literatură - ce-o fi aia? -, îi spune soţiei, după ce se chinuieşte să priceapă din primele 50 de file ce a vrut să zică autorul, că bărbatul prietenei ei e un dobitoc. După care formulează, ca şi cum a auzit-o rostită şi de alţii şi i s-a fixat în memorie, întrebarea: Cum le dă voie, dom'le, să tipărească toate prostiile care le vor ei? Doamna X a aflat de la prietenă că soţul acesteia scrie cinci, şase romane pe an şi că are o ladă veche ardelenească plină cu manuscrise nepublicate. Dar că, pentru prima oară, l-a convins pe un amic din copilărie, cu bani din terenuri, să-i subvenţioneze un tiraj de 300 de exemplare. Evident, nu le vinde, fiindcă librarii şi chioşcarii cer plata înainte de la autorii care-şi tipăresc singuri cărţile. Le face cadou. Le-a dat şi popii, la botez, romanul cu autograf, şi dascălului, spune doamna X.

Stai aşa, o întrerupe domnul X, înseamnă că şi eu, dacă am chef să public o tâmpenie, trebuie să caut un sponsor?

Poţi s-o publici şi pe banii tăi, răspunde doamna. Toată lumea poate să publice oricând şi ce vrea, că e democraţie. Şi madam Opârţeanu?, se burzuluieşte domnul X, ca şi cum administratoarea blocului ar fi unitatea de măsură oficială a prostiei. Da' ce ai cu madam Opâr­ţea­nu?, zice din solidaritate feminină doamna X. Afară de faptul că ne fură, e o persoană foart