Adevărul versurilor lui Goethe, "höchstes Glück der Menschenkinder/ sei nur die Persönlichkeit" (supremul noroc al oamenilor/ fie personalitatea) s-a vădit a fi chiar principiul europenităţii apusene, conform căruia rolul individului trebuie respectat şi pus în valoare. La şcolile noastre elevii învăţau aceste versuri, dar nimeni nu îndrăznea să spună elevilor că făceam astfel un soi de disidenţă faţă de concepţia comunistă - şi asiatică, şi orientală - după care masele sunt "motorul exclusiv al evoluţiei". În perioada comunistă România s-a ferit să-şi catalogheze personalităţile, iar un dicţionar explicativ al acestora ar fi fost de neconceput (totuşi, în plan literar, Academia a reuşit editarea Dicţionarului literaturii române de la origini până la 1900.)

Dinu C. Giurescu observă pe bună dreptate în cuvântul introductiv la Dicţionarul biografic de istorie a României*, recent apărut, că politicul făcea imposibilă prezentarea personalităţilor. Abia acest volum coordonat de Stan Stoica face o deschidere istoriografică către rolul acestora în viaţa social-politic-ideologică din societatea românească. Succinte, totuşi fără lapsusuri de detalii esenţiale, documentate şi riguroase, sunt prezentate vieţile a "şase sute de personalităţi care şi-au înscris numele în istoria şi civilizaţia românească", "unii prin construcţie şi modelarea societăţii, alţii prin entuziasm, credinţă, idealism". Cei care au influenţat destinul României, în bine sau în rău, în mod efemer sau definitiv, prin jertfă sau construcţie raţională, "unii priviţi ca asasini, alţii ca sfinţi" alcătuiesc o galerie de strămoşi spirituali ai românilor, cărora li se poate da sau nu dreptate, dar care trebuie cunoscuţi. De-a lungul secolelor, multe personalităţi româneşti (sau vlahe, sau aromâne, sau ale minorităţilor din Banat şi Transilvania) au avut destine sumbre, tragismul culminând mai al