"Sfarsitul istoriei si ultimul om" este o carte publicata in 1992 de catre Francis Fukuyama, urmare a unui eseu despre sfarsitul istoriei, prezentat in 1989. Fukuyama argumenteaza ca democratia liberala de sorginte occidentala nu inseamna altceva decat sfarsitul unei evolutii socioculturale in care guvernarea isi atinge limitele si, prin aceasta, finalul.
Autorul este influentat de interpretarea pe care Alexandre Kojeve o practica asupra unor scrieri hegeliene despre istorie. Atat hermeneutica lui Kojeve, cat si argumentele lui Fukuyama converg inspre legitimarea democratiei liberale si a pietii libere, ca expresii complete si definitive ale reprezentarii politice.
Fukuyama are o opinie destul de optimista asupra angajarii umanitatii in acest proces progresiv, evolutiv, care este sfarsitul istoriei. Acest sfarsit nu este imaginat ca o apocalipsa, mari evenimente inca se produc si oamenii inca au acces la transformarile istoriei evenimentiale, in preajma sfarsitului. Ceea ce face ca istoria sa cunoasca un sfarsit este intelegerea deficitara a stiintelor, tehnologiei si a conflictelor.
Printre "profetiile" lui Fukuyama se pot enumera: disparitia claselor sociale, a razboaielor, a statelor unitare, a conceptului de "nationalitate". Se pare, realitatea nu poate infirma faptul ca unele dintre aceste "profetii" deja se produc sau sunt pe cale sa devina functionale. Unele critici aduse conceptiei lui Fukuyama incearca sa acrediteze ideea conform careia volumul "Sfarsitul istoriei si ultimul om" nu este altceva decat o modalitate de a lichida marxismul (Derrida). Pe de alta parte, in urma conflictului ideologic Est-Vest, ideologia dominanta a invins ridicand Cortina de Fier, insa acest lucru nu va dura foarte mult, vechiul conflict urmand a fi inlocuit cu altul - cultural sau civilizational (Huntington). Acestor critici si multor altora,
