Deşi lasă impresia că s-a pus la punct cu o anumită lacună bibliografică, dl Ştefan Cazimir recidivează. În rezumat, după ce i-am citit în România literară (nr. 26, 3 iulie 2009) articolul intitulat "Caragiale Ťobscurť", în care am dat peste categoricul enunţ "de la publicarea nuvelei ş...ţ şi pînă în zilele noastre, aşadar într-un răstimp de peste un veac, nimeni n-a remarcat nimic suspect în desfăşurarea păţaniei lui Lefter Popescu. Cu excepţia doamnei Mariana Cheroiu", mi-am îngăduit să-i semnalez autorului, într-un articol intitulat "Viceversa la viceversa" (România literară, nr. 28, 17 iulie 2009), că prioritatea la care se referă aparţine altcuiva. Adaug acum că articolul publicat de mine a fost scris nu doar cu uimire, dar şi cu o bună doză de tristeţe. Şi m-aş fi aşteptat ca, după ce l-a citit, dl Cazimir să mediteze cît de cît (căci de regretat ar fi fost prea mult) la categoria din ce în ce mai largă a celor care trăiesc cu convingerea că ceea ce n-a ajuns pînă la ei, dintr-un motiv sau dintr-altul, n-are cum exista. Sau la faptul că, în loc s-o sfătuiască pe autoarea excepţionalei confidenţe să compună un referat pentru vreun cerc ştiinţific sau un articol pentru revista Limbă şi literatură, s-a grăbit să redacteze el însuşi respectiva comunicare. Nimic din toate acestea. În schimb, dl Ştefan Cazimir publică un alt articol, intitulat, de data aceasta, "Loturi şi comploturi" (în România literară, nr. 30, 31 iulie 2009). Iar noul articol e din categoria celor despre care Şerban Cioculescu ar fi spus că sînt scrise "cu muştar la nas". Sprijinit la un capăt pe un citat din Victor Eftimiu şi la celălalt pe un dicton francez, dl Cazimir le comunică scurt cititorilor săi că numitului Florin Manolescu, "plecat de mulţi ani din ţară", îi aparţine, într-adevăr, o anumită prioritate ("am luat cunoştinţă de o prioritate a sa în analiza nuvelei lui Caragiale Două