La apariţia sa in 1975, romanul «Delirul» al lui Marin Preda a fost citit preponderent in cheie politică. Orizontul de aşteptare a forţat această grilă.

Publicul se aştepta ca Preda să ofere un roman de atitudine politică (adevărata faţă a lui Ceauşescu incepea să iasă la iveală prin tot mai desele manifestări dictatoriale, chiar dacă unii mai credeau in puterea şi voinţa sa de a reforma comunismul), iar prezenţa lui Ion Antonescu in paginile romanului confirma acest lucru.

Mareşalul a constituit – şi mai constituie incă – imaginea antibolşevismului. In cea mai mare măsură, românii il percep ca pe un feroce adversar al comunismului şi in mai mică măsură ca pe un antisemit de teapa lui Hitler ori Mussolini. Aşadar, publicul vedea in personajul lui Preda un atac (voalat, desigur) indreptat impotriva comunismului, nu numai impotriva sovietismului (acest atac la adresa imperialismului sovietic fiind scopul pentru care Ceauşescu permisese apariţia multor documente legate de Ion Antonescu şi de acel an tragic din istoria României – 1940).

Dar, ca şi personajul său, Marin Preda se afla intr-o dilemă tragică: aducându-l in paginile romanului său pe Ion Antonescu, părea că serveşte regimul şi mai ales pe Ceauşescu, ingroşand atitudinea anticomunistă din roman, periclita editarea acestuia. Atunci, la apariţie, publicul a inţeles cartea in această cheie antibolşevică. Acum, şi sub presiunea rescrierii istoriei, mai multe voci il acuză pe Preda de glorificarea unui antisemit, a unui criminal de război (chiar dacă Ion Antonescu a fost dat la cererea lor pe mâna sovieticilor şi nu a fost inculpat in Procesul de la Nurenberg – arestat, trimis la Moscova, judecat şi executat prin impuşcare sub comanda şi supravegherea sovietică).

Romanul oferă posibilitatea interpretării in ambele grile – prezenţa acelui nefericit capitol in care un tânăr revoluţionar