În genere, preoţii scriu prost. Dulceaţa omiletică pe care s-au obişnuit s-o pună în cuvintele rostite la predici este pe cît de ziditoare înăuntrul bisericii pe atît de oţioasă în afara ei. De aceea, de cum ies din cadrul eclezial şi coboară în arena laică, feţele bisericeşti îşi pierd greutatea vorbei şi capătă, dacă nu un aer stingher, atunci alura greoaie a unor fiinţe aflate în inadecvare lucie faţă de literele lumeşti. În plus, trecerea de la cuvîntul vorbit la cel scris le micşorează şi mai mult putinţa expresivă. Parcă o nepotrivire funestă le strîmbă aşezarea în lume, condamnîndu-i la statutul unor fiinţe ce nu pot excela decît în anumite condiţii: în oralitate şi în faţa uşilor împărăteşti ale altarului.
Valeriu Anania nu intră în acest tipar, scutit fiind de meteahna inexpresivităţii livreşti. Cu un talent de povestitor remarcabil şi cu o dezinvoltură rară în atingerea temelor delicate din secolul XX, arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului are sfătoşenia elevată a spiritelor trecute prin şcoala retoricii culte. Farmecul cu care îşi descrie întîmplările trăite şi mai ales verva trepidantă, aproape dramatică, cu care îşi încarcă evocările, fac ca volumul de faţă să fie citit ca un roman. Parcurgîndu-i Memoriile, uiţi uneori că citeşti, căci pierzi conştiinţa lecturii ca efort asumat şi ajungi să trăieşti acolo, alături de personajele cărţii. Din acest punct de vedere, Memoriilor nu li se poate imputa lacuna pe care o au, de obicei, cărţile semnate de purtători de dulamă monahală: lipsa valorii estetice.
În al doilea rînd, conţinutul biografiei vine să întărească calitatea artistică a textului, căci viaţa lui Anania este de o diversitate atît de prodigioasă, încît îţi dai seama că, avînd la îndemînă un aşa material biografic, ar fi fost păcat să nu-l pună pe hîrtie. O carte de amintiri nu are rang decît dacă viaţa din
