Una e să-i aştepţi pe americani 50 de ani şi apoi să-i priveşti ca pe licurici, şi alta-i să ştii să te foloseşti de forţa şi interesele lor. O ţară nu poate fi cărată în spate. Te ajuţi singur. L-aş fi numit miracolul georgian dacă nu aveam ocazia „să-l pipăi şi să urlu: este“, vorba lui Arghezi. O realitate căreia îi înţelegi resorturile, motivaţiile şi logica poate fi exemplară. Poate fi multiplicată. Depinde doar de oameni, energie şi pasiune. În 2004, ca multe dintre suratele ei din CSI, Georgia era coruptă, cu un sector public supradimensionat, deci cu oameni săraci. Astăzi este o societate deschisă, multietnică, în plină creştere, a rezistat unei agresiuni militare, a continuat să îşi crească PIB-ul, triplat în ultimii patru ani.
În plină criză globală, investiţiile străine directe au depăşit 8% din PIB. E ca şi cum în România s-ar fi investit de către alţii peste 10 miliarde în acest an. Explicaţia e simplă. Într-o bună zi, Guvernul a concediat toţi poliţiştii şi vameşii. A angajat în loc oameni între 18 şi 25 de ani pe care în câteva luni i-a specializat cu sprijin extern. Îi plăteşte bine, şi nici măcar cei de la circulaţie nu iau şpagă. Parlamentul a votat să privatizeze tot, de la industrie şi până la învăţământ, sănătate şi asigurări sociale. Prin lege, bugetul nu poate depăşi 25% din PIB.
Există doar şase taxe, în rest nimic. În România sunt sute de obligaţii fiscale şi parafiscale. În consecinţă, ţara are doar 60.000 de bugetari, unul la 75 de locuitori. În România, unul din 13 locuitori este plătit prin buget de noi ceilalţi. Impozitul pe venit (inclusiv contribuţia socială) este de 20%, iar taxarea profitului de 15% este chiar unică, nefiind însoţită de alte meschinării fiscale, menite să hrănească birocraţia inutilă. La noi stai la cozi să-ţi plăteşti dările, la ei o autorizaţie de construcţie se ia în patru ore, iar o fi
