Niciodata nu l-am auzit pe Constantin Virgil Banescu vorbind in public mai mult decât la Alba Iulia, la ultimul Colocviu al Scriitorilor Tineri. Trebuia sa moderez prima dezbatere de la sectiunea Poezie si Virgil s-a asezat, incordat, lânga mine. Nu a durat mult pâna când am fost surprins sa-l aud izbucnind despre proiectul sau de a organiza lecturi publice la Târgoviste.
Era un proiect imposibil. Cu bilete foarte scumpe, cu un buget ireal. Virgil visa. Virgil nu s-a certat niciodata cu nimeni in lumea literara. Nici atunci când toata lumea se certa cu toata lumea prin site-uri literare. Nici macar atunci când unii dintre noi ne-am certat cu el. Sau cu poezia lui.
Lectura lui de la Colocviu mi-a adus aminte despre o discutie pe care am avut-o mai demult. Cu ani in urma, dupa o lectura la biblioteca de poezie de la Facultatea de Litere din Bucuresti, ne indreptam mai multi spre o terasa din Cismigiu. Ca de obicei, mie imi cazuse energia si abia mai mergeam. Virgil era relaxat si glumea. "Gata, ai citit, acum de ce mai esti obosit?" m-a intrebat. I-am raspuns ca imi inchipui ca si el este stors dupa lecturile la care isi spune poemele pe dinafara, cânta... "Nu, a zis el brusc serios, pe mine o lectura ma incarca, ma simt plin de energie dupa ce recit si cânt." Mi-am amintit asta la ceea ce ramâne probabil ultima lui lectura publica, la Alba Iulia. Virgil si-a citit poemul de pe niste foi care tremurau tot mai tare in mâinile lui. Nu il mai vazusem citind niciodata. Intotdeauna isi stia poemele pe dinafara.
In seara acelei zile era programat meciul de fotbal. Dintr-o intâmplare, am ramas ultimul pe holurile hotelului si alergând spre scari m-am auzit salutat din intuneric, tocmai din celalalt capat al culoarului. "Ce faci, Razvan?!" Ca sa vad cine sta pe intuneric am trecut de iesire si m-am apropiat de capatul intunecat al holului. Cu greu am
