Doliu, pierdere, durere, depresie, melancolie, regret, suferinţă, nostalgie. O serie aproape sinonimică. Toate, fără excepţie, sunt cuvinte din zona afectivului. A persoanei afectate. Psihanaliştii vorbesc, pe cel mai firesc ton din lume, de existenţa "ansamblului melancolic-depresiv" (Kristeva, 1987: 46), ca de ceva inevitabil, ba chiar dezirabil. Nimic suprinzător: psihanaliza e locul în care s-au adunat în ultimele decenii cele mai inimaginabile elucubraţii şi atrocităţi, în încercarea de a explica, de fapt, inexplicabilul. Una e să ajungi la esenţele ultime, precum Vladimir Jankélévitch, în clasica lui La mort sau în convorbirile adunate postum în volumul Penser la mort, şi alta să îngrămădeşti, ca într-un abator al atrocităţilor "gândirii", năzbâtia intelectualistă şi halucinaţia terminologică. Fie că e vorba de Melanie Klein sau de Julia Kristeva, studiile psihanaliştilor trebuie parcurse cu infinite precauţii. Grăuntele de raţional şi intuţiile valabile sunt parcă dinadins acunse sub un morman de absurdităţi isteric puse în pagină.

Ce are, la rigoare, de-a face durerea omului la pierderea fiinţei dragi cu scenariile halucinante propuse de cercetători specializaţi în gesturi de înnobilare a atrocităţii: "Pentru bărbat şi pentru femeie, pierderea mamei este o necesitate biologică şi psihică, jalonul prim al autonomizării. Matricidul este o necesitate vitală a noastră, condiţia sine qua non a individualizării, cu condiţia ca ea să se petreacă într-o manieră optimală şi să poată fi erotizată; fie că obiectul pierdut e regăsit ca obiect erotic (e cazul heterosexualităţii masculine, al homosexualităţii feminine), fie că obiectul pierdut e transpus printr-un efort simbolic incredibil a cărui întâmplare nu poate fi decât admirată, care-l erotizează pe celălalt (celălalt sex, în cazul femeii heterosexuale) sau care se metamorfozează în obiect erotic Ť