Eu nu urăsc vara precum rebelul matelot imbarcat mai intâi pe Corabia beată pentru ca apoi să naufragieze pe ţărmurile Africii travestit in neguţător de arme. Dar nici nu o iubesc: nu mă simt copleşit de imensitatea cerului in nopţile verii, nu cad in extaz pe malul unui lac; resimt, in schimb, căldura zilelor ca pe o corvoadă, ca pe o pedeapsă, nedreaptă câteodată, de cele mai multe ori meritată. Şi mă apucă plictisul. Plictisul dulce, suportabil, ademenitor, nu urâtul cel mare, care seacă şi intunecă.
Am fost intotdeauna fascinat de expresia „se născuse plictisit"; o fascinaţie rece, de nedescris, poate chiar de neinţeles. La fel cum n-am inţeles, deşi m-am străduit şi am căutat să aflu, dacă există vreo legătură intre epocile decadente sau infloritoare şi numărul plictisiţilor veritabili care le populau, al celor atinşiintr-adevăr de plictis, care i-au resimţit puterea malefică, putregaiul, veninul. Nu susţin că ei, marii plictisiţi, apar din senin, ci mai degrabă că nu putem susţine cu seninătate când şi cum apar.
Zilele trecute am dat, printre hârtii, peste o insemnare, cine ştie cum şi când făcută. Erau câteva rânduri scrise cu creionul, fără referinţe, fără comentarii, transcrise pe fugă din vreo carte, cu siguranţă, mai mult pentru ciudăţenia informaţiei.
Un medic, pe numele lui Salmanoff, care l-a avut o vreme printre pacienţii săi pe insuşi Lenin, era convins că marele bolşevic ar fi murit de plictiseală. Explicaţia medicului era simplă: aptitudinea principală a lui Lenin era aceea de a conspira. Odată ajuns pe treapta cea mai de sus in ierarhia bolşevică şi investit cu o autoritate incontestabilă, intrigantul agent al cruzimii (după cum dovedesc documentele scoase la iveală in ultimii ani) a căzut in letargie, intr-o plictiseală devastatoare. El ar fi ajuns, mai preciza medicul in explicaţia lui, in situaţia unui jucător de şah ca
