Citesc de multi ani revista dumneavoastra si trebuie sa va marturisesc ca de aproape doi ani de zile, de cand a aparut "Asul de inima", abia astept sambata ca sa citesc inca o poveste de viata pe care cititorii o trimit catre revista draga lor.
In aceste scrisori, cateodata e multa tristete, alteori bucurie, dar de cele mai multe ori, din ele razbate singuratatea care-i face pe oamenii ce va scriu sa caute printre cititori speranta, sfatul, ori doar ascultatorul de moment, de care au nevoie ca sa nu li se para atat de grea incercarea pe care o au de trecut. Sau poate multi se gandesc ca povestea pe care o spun in public, marturisirea pe care o fac, ar putea fi un exemplu pentru altii care ajung in situatii similare. Uneori e bine sa fii atent la cei de langa tine, ca sa nu cazi in capcanele in care si ei au cazut. Alteori nu e bine sa te lasi influentat in nici un fel de nimeni, ci trebuie sa actionezi dupa cum ti se pare tie corect, dupa cum crezi ca e mai potrivit cu ceea ce simti sau traiesti in acel moment. Si asta, pentru ca asa cum nu sunt doi oameni perfect identici, asa nici vietile lor nu pot fi la fel si nu se pot ordona dupa aceleasi legi.
Indraznesc, sub siguranta anonimatului, sa va relatez povestea mea, poveste pe care am tinut-o ascunsa multi ani. Veti intelege de ce ma ascund, daca veti avea rabdare sa cititi pana la capat.
Atunci, demult, cand intamplarile pe care am sa vi le povestesc erau proaspete, am ascuns de ochii lumii ceea ce mi s-a intamplat, pentru ca, in acea vreme, sa fii necasatorita si sa astepti un copil, nu era o situatie la locul ei. Nu era usor sa infrunti gura lumii. De-aceea, pentru a-mi usura oarecum situatia, m-am mutat intr-o localitate in care nu ma cunostea nimeni. Dar sa pornesc cu inceputul.
O situatie stanjenitoare
Eram eleva in ultimul an la o scoala postliceala de asistente, ca
