Drumul e plin cu valuri, ai senzaţia că ai ieşit cu barca şi, hopa, te mai ridică într-o parte sau alta câte-o spinare rebelă de încreţitură nărăvaşă, te mai smuceşte nervos câte-o învolburare hotărâtă de asfalt, mai răsufli grăbit între două sărituri peste obstacole.

Să faci Constanţa-Bucureşti prin Slobozia? Un adevărat coşmar. Un drum îngrozitor. Teroare şi panică. Îmbătrânire prematură. Alienare sigură. Numai cei neavizaţi, aerieni sau amatori de senzaţii tari mai apucă pe un astfel de drum. Eu am făcut parte din categoria din mijloc. Aeriană. Altfel nu se explică de ce nu m-am alarmat de la început, când, pornind din Constanţa şi urmând indicatorul, nu am reacţionat la lipsa semnului cu „autostrada”. Am mers mai departe, cu Schumacher în varianta feminină la volan, şi am sfidat împreună orice reţineri posibile. Ne spuneam: „Măi, scrie că ajunge la Bucureşti? Acolo ajunge. Om vedea în câte ceasuri!”.

Ha. N-apuci să vezi, că nu se mai termină. Eşti în permanentă teamă să nu te răstorni. Drumul e plin cu valuri, ai senzaţia că ai ieşit cu barca şi, hopa, te mai ridică într-o parte sau alta câte-o spinare rebelă de încreţitură nărăvaşă, te mai smuceşte nervos câte-o învolburare hotărâtă de asfalt, mai răsufli grăbit între două sărituri peste obstacole, totul respiră adrenalină. Şi asta nu e tot. Există doar o bandă pe sens. Majoritatea celor care vor să evite Bucureştiul o iau pe acolo. Să te ţii depăşiri. Nu ai cum să speri că ai ajunge vreodată dacă nu depăşeşti mereu. Sigur, este un principiu bun pentru viaţă, dar pe şosea asta nu se verifică. Preferi să nu depăşeşti, să mergi civilizat şi să ajungi, într-un final, la liman. Nu ajungi.

Fac unii nişte manevre înspăimântătoare, juri de nenumărate ori că un accident nu mai poate fi evitat. Maşinile din sensuri opuse devin aproape tangente în dorinţa lor de a executa rapid şi cur