Democraţiile au nevoie de partide ale ciudaţilor. În toate societăţile, care fac din libertatea de opinie un drept, trebuie să existe şi formaţii politice de margine dreaptă şi de margine stângă, unde să se adune şi să se manifeste temperamentele accentuate şi cei care caută răzbunare, turbulenţii de toate naturile, frustraţii, închipuiţii, cei care au ceva de recuperat şi care altfel ar deveni pericole sociale.

Când au instituţionalizat Hyde Park-ul, adică locul unde spui ce vrei şi nu păţeşti nimic zicând tot ce-ţi trece prin minte, englezii n-au făcut altceva decât să separe apele democratic. Un procent de frustraţi bine definit şi controlat e ca o boală care se tratează. Nu trebuie să fim foarte porniţi nici contra celor care se grăbesc, ştiind că situaţia nu poate să dureze la nesfârşit, să-şi cumpere doctorate, licenţe, titluri ştiinţifice şi diplome de oameni de seamă. Tot nişte ciudaţi sunt şi ei.

E mai bine să-i ştim pe nume şi să ştim câţi sunt decât să fiarbă în ei vanităţile şi vindicaţiile şi să explodeze în momentele de slăbiciune ale societăţii.

În primii ani de după 1990, am verificat pe mine puterea acestei nevoi îndelung reprimate de a avea mult umplându-mi, în Statele Unite, geamantanul cu tot felul de lucruri care ori nu-mi trebuiau, ori pe care le dorisem cândva şi nu mă mai atrăgeau. Totuşi, îndesam în geamantane obiecte şi haine şi le căram în România, pentru că, în sfârşit, puteam să le procur ieftin şi în cantităţi mari. În abundenţa triumfantă a Americii, mă simţeam ca un scăpat din lanţ. S-a întâmplat să nimeresc într-un magazin imens din reţeaua canadiană "Amity", în care comerţul mare vărsa pentru săraci îmbrăcăminte nouă, dar ieşită din modă.

Era într-o zi numită acolo "Bag day". Luai de la intrare o sacoşă mare de plastic şi, pentru numai doi-trei dolari, îndesai în ea în neştire pantaloni,