Nu cred că sunt eu vreun nostalgic, dar sportul nu mai este ce-a fost! Cel puţin asta a fost concluzia pe care am desprins-o după festinul televizat al Campionatelor Mondiale de Atletism de la Berlin. Şi când spun asta nu mă refer atât la performanţe, cât la sportivi.

Performanţele au fost şi de data asta remarcabile şi te întrebi până unde se va ajunge în competiţia cu limitele fiziologice. Iată, după atâţia ani, încă se mai pot smulge sutimi de secundă din recordul pe suta de metri – care rămâne proba emblematică a atletismului. Însă aceste sutimi nu mai ţin doar de organism şi de componentele sale. Ţin de tehnică şi de tehnologie. De la fibrele din care sunt ţesute echipamentele şi care permit o frecare minimală cu aerul şi până la „suplimentele alimentare” pe care medicina de specialitate nu le-a descoperit încă şi nu le-a inclus pe lista substanţelor dopante. Dacă în urmă cu trei-patru decenii recordurile exprimau aproape exclusiv dotarea naturală a sportivului, acum ele sunt trecute prin nenumărate filtre, între care „valoarea de piaţă” rămâne dominantă. Sportul de performanţă nu este democratic. El e din ce în ce mai mult rezervat unor elite care intră în malaxorul de imagine al intereselor diverse – de la cele comerciale până la cele politice. Componenţa naţională rămâne dominantă şi ţări în care orice alt plan nu înseamnă nimic, capătă brusc o altitudine surprinzătoare prin performanţa celor care le reprezintă culorile.

Sportul modern mai distruge şi o altă legendă. Cea a modestiei şi a bunului simţ al campionilor. Acest campionat a fost, practic, o paradă a lipsei de modestie. Curentul lansat de Bolt, un mare sportiv, dar cu toate exprimările unui handicapat, a făcut iute prozeliţi. Sportivii s-au întrecut în a arbora gesturi şi atitudini dintre cele mai ciudate, şi-au exersat expresivitatea strâmbându-se în fel şi chip în faţa cam