De Răzvan Prepeliţă
Dacă era după galeriile din România, după legile care nu îi ating, după indiferenţa autorităţilor, aşa s-ar fi întîmplat:
Montreal, 1976. Nadia tocmai îşi încheiase exerciţiul. După o pauză lungă, tabela arăta nota. Atunci, un suporter român sări din tribună, exact lîngă paralele. Unii ultraşi năvăliseră pe covorul de la sol, în timp ce alţii ajunseseră în zona bîrnei. Arbitrii fugeau îngroziţi de la mese. La fel şi antrenorii, gimnastele şi toate delegaţiile. Cameramanii încercau să potolească galeria ce invadase zona gimnastelor. “Băi, Nadia asta nici un zece nu e în stare să ia! Priviţi ce arată tabela!”, striga furios un suporter.
De Răzvan Prepeliţă
Dacă era după galeriile din România, după legile care nu îi ating, după indiferenţa autorităţilor, aşa s-ar fi întîmplat:
Montreal, 1976. Nadia tocmai îşi încheiase exerciţiul. După o pauză lungă, tabela arăta nota. Atunci, un suporter român sări din tribună, exact lîngă paralele. Unii ultraşi năvăliseră pe covorul de la sol, în timp ce alţii ajunseseră în zona bîrnei. Arbitrii fugeau îngroziţi de la mese. La fel şi antrenorii, gimnastele şi toate delegaţiile. Cameramanii încercau să potolească galeria ce invadase zona gimnastelor. “Băi, Nadia asta nici un zece nu e în stare să ia! Priviţi ce arată tabela!”, striga furios un suporter.
