O presă sub semnul „jumătăţilor de adevăr“, în care platformele de dezbatere devin „tranşee electorale“, asumarea unui conţinut în care calitatea nu mai contează, deşi „până şi hârtia este scumpă“, acestea sunt articulaţiile majore ale unei prese româneşti postdecembriste, tranşează Mihail Neamţu.

Reporter: Ce înseamnă „presă liberă“, ca mecanism de funcţionare?

Mihail Neamţu: Avem presă liberă acolo unde există raporturi de transparenţă între patronat, consiliu editorial, gazetari şi public. Când membrii patronatului au intenţii ascunse şi vor să camufleze un act de corupţie, bunăoară, angajaţii acestuia vor încălca deontologia breslei, acceptând legea tăcerii pe marginea unor chestiuni de interes major pentru cititorul larg: contractele agenţilor privaţi cu statul, cheltuirea banului public în ministere şi agenţii guvernamentale etc. Acest raport de transparenţă mai implică ieşirea ziariştilor din orice conflict de interese: nu poţi oferi consultanţă unor oameni politici dimineaţa pentru ca seara, tot tu, să le dai note maxime pentru prestaţia lor în platoul TV. Aceste disfuncţii subminează raţiunea de a fi a presei într-o societate liberă şi democratică: informarea corectă şi nepărtinitoare a publicului cu privire la tot ceea ce afectează soarta binelui comun.

Decredibilizarea presei mainstream conduce la multe patologii: manipularea opiniei publice, cenzura adevărului despre trecut, cauţionarea legăturilor suspecte între politic şi capitalul privat. O presă scăldată în jumătăţi de adevăruri conduce şi la înmulţirea stufărişului mincinos, fabulatoriu, delirant. Cine observă popularitatea discursului conspiraţionist şi a literaturii de scandal în România post-1989 va înţelege eşecul democraţiei noastre participative. O masivă demobilizare civică se produce atunci când milioane de oameni citesc furibund astrograme pentru a-şi explica