Sandra Izbaşa a câştigat 13 medalii la cele mai importante competiţii de gimnastică şi e răsfăţata lotului naţional feminin. Ajunsă la vârsta de 19 ani, sportiva trebuie să ia o decizie: să renunţe sau nu la gimnastică? Mai citiţi şi:

Medaliile vin după ce depăşeşti limitele

Totul era simplu pentru Sandra Izbaşa în ziua în care a câştigat medalia de aur la sol la Olimpiada de la Beijing, în 2008. Se conformase deciziilor antrenorilor, urmase programul de pregătire, ascultase sfaturile părinţilor şi toate o duseseră pe cea mai înaltă treaptă a unui podium olimpic.

Un an mai târziu, campioana la gimnastică în vârstă de 19 ani are în continuare acelaşi program zilnic, stabilit de antrenori: trezirea la 7.00 – pentru că e vacanţă –, stingerea la 22.30, în fiecare dimineaţă cântarul, care dictează dacă trebuie să mănânce mai puţin sau să facă mai mult efort. La primul antrenament bârnă, paralele, sărituri, gimnastică artistică şi mobilitate; la al doilea, sol, bârnă, paralele şi forţă. În total 12 antrenamente pe săptămână şi patru ore pentru ieşit în oraş, duminică după-amiază.

Cinci minute de echilibru, obligatoriu

La 10.05 începe antrenamentul de dimineaţă. În sala Centrului Olimpic de Gimnastică de la Deva, cele 13 fete din lotul naţional s-au aliniat şi îl salută pe antrenorul coordonator, Nicolae Forminte. Acesta inspectează genunchiul bandajat al uneia dintre fete şi apoi le lasă să se încălzească. Sandra dă drumul la muzică şi conduce prima parte a antrenamentului. Părul prins în coadă şi vopsit roşcat îi sare dintr-o parte în alta în acelaşi ritm cu mişcările picioarelor goale, musculoase şi nebronzate, în timp ce aleargă în faţa colegelor sale în jurul suprafeţei de antenament la sol.

„Claudia, întinde genunchiul, Claudia”, se aude vocea antrenoarei Liliana Cosma. După ce s-au aşez