FĂRĂ SPRIJIN. Preotul Onufrie e supărat că i-a fost furat „prietenul” care îl ajuta să-şi ducă merindele, la schitul unde trăieşte. Sursa: Andrei Paul
În creierul Masivului Postăvaru, într-un loc în care se ajunge cu greutate, îşi duce viaţa sihastrul Onufrie. Alături de el vieţuiesc căţeluşa Lassie, câinele Ionuţ, câteva păsări şi o pisică neagră (părintele susţine că nu e superstiţios). Cu ceva timp în urmă, pe lângă schit traia şi măgarul Vasile, care însă i-a fost furat şi odată cu el, sprijinul pe acesta i-l oferea.
Părintele, care are 60 de ani, e înalt şi bine făcut. De rasa neagră, prinsă cu un centiron militar, îi atârnă nelipsitele mătănii de la Muntele Athos. Barba sură i se termină pe piept, chiar deasupra unui crucifix din lemn despre care nu-şi mai aminteşte exact de unde l-a primit: de la un preot sau de la vreun creştin.
Onufrie spune că nu e nici pustnic, nici filosof: „Sunt numai un învăţător. Pustnicul nu stă de vorbă cu oamenii, se retrage pe munte în tăcere. Mie-mi place să iau legătura cu lumea. M-am retras aici pentru linişte sufletească”.
Vulpile se hrănesc din mâna lui
La câţiva zeci de metri de schit e un bârlog de urs. Animalul îl mai vizitează din când în când, dar n-a făcut niciodată vreo stricăciune. „În patru ani, cât am avut măgarul, ursul nu s-a atins de el”, spune părintele. Vulpile şi ciutele vin să se hrănească din mâna sihastrului, iar mai jos se adună mistreţii. Părintele cunoaşte oricum toate ascunzişurile pădurii, ba chiar le dă şi informaţii pădurarilor când au nevoie.
Respectă cu stricteţe orarul slujbelor. Pe lângă acatistele de la cinci dimineaţa, când se şi trezeşte, părintele mai ţine vecernia de la patru-cinci după-masă şi utrenia la 12 noaptea. Între rugăciuni, merge pentru a culege câte ceva de-ale gurii. „Dar nu prea se mai găseşte mare luc
