În Ţara de Sus a Moldovei, la poalele Muntelui Pleşu, cea mai frumoasă mănăstire ctitorită de Petru Rareş dă fiinţă şi nume unui sat în hotarul căruia bate încă inima României profunde. Râşca. Aici am înţeles de ce Rebreanu spunea că "ţăranul e începutul şi sfârşitul", aici am înţeles de ce pentru Ernest Bernea "eşti cât dăruieşti", aici am înţeles puterea magică, misterioasă şi tămăduitoare a cuvântului scris. Aici, în faţa unui ţăran care şi-a vândut un viţel ca să-şi cumpere o carte...
Are 81 de ani şi a înălţat un Paraclis. Singur, cu o mână şi jumătate. A făcut totul în post şi rugăciune: zidăria, acoperişul, tâmplăria, pictura interioară, gardul... Materialele le-a cumpărat pe rând, din pensie şi din vânzarea laptelui din gospodărie. Peste 50.000 de litri. A isprăvit lucrarea după 15 ani.
Prima dată l-am văzut în cimitir, de hramul bisericii din sat. Se ruga lângă o cruce. Înalt, îmbrăcat cu un suman cum nu mai văzusem până atunci, cu barba şi părul retezate precum dacii, avea pe chip acea împăcare luminoasă cu el şi cu lumea. O clipă mi-a părut ireal şi mi-am zis că sunt încă sub vraja frescei Mănăstirii Râşca, ce-mi tulburase somnul într-un mod straniu, străin mie.
LUMINA
Nu îndrăzneam să mă apropii şi cu atât mai puţin să încerc să stau de vorbă cu el, aşa că nu-mi rămânea decât să o aştept pe prietena mea, Mihaela Grădinaru, să iasă din biserică, s-o întreb cine e. În cimitir erau sute de oameni, ca la hram, mulţi dintre ei îmbrăcaţi româneşte, câţiva bătrâni cu barbă şi plete, portrete de atlas etnografic. Începuseră să iasă de la slujbă şi veneau să aprindă lumânări la morminte. Pe bătrânul de lângă cruce nu îl zăream, nu ştiam dacă plecase sau doar se aşezase pe băncuţa de lângă mormânt... Puţine şi inexpresive, cuvintele mele în loc de pedeapsă au primit zâmbetul Mihaelei. Sigur că-l cunosc. E moş Constantin Rădăşanu. T
