Dacă spui „Băsescu” oriunde, într-o pagină de ziar, într-o emisiune de televiziune (greu de găsit una unde dezbaterea să fi rămas onestă), pe un forum, într-o cârciumă sau o sufragerie de bloc, taberele apar natural, radicale, fără milă şi fără soluţii.
Întrebările esenţiale rămân fără răspunsuri lipsite de patimă: „A fost Traian Băsescu un preşedinte bun?” şi „Cum ar arăta România fără Traian Băsescu preşedinte?”. Memoria electoratului e scurtă. Începutul se uită primul.
Preşedintele a devenit preşedinte într-o situaţie excepţională, a câştigat alegerile, aproape miraculos, într-o ţară tratată ca şi cum ar fi fost feuda lui Adrian Năstase, „bine” organizată de politicieni gen Octav Cozmâncă şi „bine” administrată de baroneţi locali, ca Nicolae Mischie. Într-o ţară pesedizată, capturată de o caracatiţă nesătulă, societatea era abandonată corupţiei, lipsită de apărare şi de o presă liberă. Băsescu s-a aşezat pe sine împotriva acestui sistem, promiţând dreptate şi adevăr.
Românii n-au votat la sfârşitul lui 2004 un preşedinte. Au votat un haiduc. N-au votat pentru un om care să încapă în rigorile funcţiei sale. L-au votat pe Băsescu. Fiindcă au văzut în el o energie care va grăbi modernizarea, va brusca reforma, măcar în Justiţie, şi va face România suportabilă. După cinci ani, bilanţul e fragil.
La sfârşitul lui 2004, mandatul preşedintelui Băsescu a fost obligatoriu. Şi greşit înţeles. Ceva nu s-a schimbat de atunci: suntem incapabili să vedem statul român ca pe o sumă de instituţii, nu de oameni. De aici, drama şi repetitivitatea ei.
Traian Băsescu promite cu largheţe, începe cu entuziasm şi duce greu (sau niciodată) un proiect la bun sfârşit. Când nu-şi pune piedici singur (parteneriatul cu liberalii s-a fisurat repede, ca o căsătorie din interes, şi pentru că lui Băsescu i-a fost greu s
