Dacă acum privim înapoi cu mânie, poate că ar trebui să ne acuzăm pe noi înşine că am refuzat să deschidem ochii la timp. Cunosc ziarişti care au acuzat un adevărat şoc ideatic în cazul ministrului tânăr, prea tânăr să fie atât de corupt, mincinos, şnapan, atât de bătrân pe dinăuntru şi învârtit în rele – care a fost Monica Iacob-Ridzi. Uimirea în faţa inocenţei prezumate, credinţa că tinereţea e o pavăză vie împotriva răului m-au făcut să râd. Ele mi-au adus aminte de năzbâtia că oamenii se nasc buni, iar societatea îi înrăieşte. Că tot ce învăţăm în viaţă e să ne dezbărăm de bunătatea noastră înnăscută. Ca orice teorie, cu cât e mai neadevărată, cu atât are mai mulţi sorţi de izbândă.

O tânără canalie e doar una care n-a apucat să-şi dovedească bogăţia de mijloace şi lipsa de scrupule pe care bătrâna şulfă le-a risipit deja de-a lungul vieţii. E ca şi cum ai spune că Stalin tânăr visa la o lume mai bună şi mai dreaptă, ori că Pol Pot, la Sorbona, plutea în inocenţa visului totalitar. Lăsaţi-mă nu să-i cânt, ci să râd. Cruzimea nu apare din senin. Prostia nu se dezvăluie la comandă. O porcărie proaspătă nu-i cu nimic preferabilă uneia învechite. Proaspătă e numai uimirea noastră în faţa fenomenului. Toate „calităţile“ de care vorbim sunt înnăscute, iar ascensiunea personajului e deja în marş.

Utopiştii ne-au îndesat în urechi lupta noului cu vechiul. Noi generaţii atacă la baionetă redutele solide şi comode ale establishmentului, le cuceresc, ’nalţă steagul pe crâncena redută, dar… Dar experienţa ne dovedeşte că lumea e tot la cheremul altor şi altor generaţii de „bătrâni“ acri şi cupizi. Ei sunt prezentul continuu. Nu daţi aprobator din cap, „Are dreptate, stimabilul!“, că n-am nicio dreptate! De vreme ce toată povestea e una binecunoscută, e clar că cineva, aici, se înşală.

Dacă o mie de generaţii dovedesc („cu puterea fap