Dacă în toată povestea asta cu Elena Udrea şi cu audierea ei de către o comisie parlamentară există vreun lucru bun, acesta se referă la probele practice de rezistenţă la care este supus sistemul. Şi în faţa cărora clachează.

Elena Udrea a dus la limita superioară testele de anduranţă ale unui sistem democratic pus pe hârtie cu uşurinţă şi neglijenţă, care nu şi-a dovedit niciodată viabilitatea. S-a pornit de la premisa că Parlamentul, ales prin vot, reprezintă forul suprem de reglementare. S-a făcut din „controlul Parlamentului” un mit fără nicio legătură cu realitatea. Prea multe domenii asupra cărora ar trebui să se pronunţe Parlamentul rămân practic necontrolate şi nereglementate. Regulamentele au mult prea multe omisiuni şi neclarităţi. Să luăm exemplul concret al audierii dnei Udrea. Ce se întâmplă dacă nu se prezintă în faţa Comisiei? Nimic! Trebuie „rugat” premierul, ca şef direct, să o roage la rândul său pe şefa Turismului să se arate în faţa onoratei comisii. Ce se va întâmpla de pe urma faptului că „inculpata” le-a dat cu flit membrilor comisiei şi i-a lăsat în totală confuzie? Nimic! Ce se întâmplă în urma faptului că dna Udrea refuză să le recunoască autoritatea şi, mai mult, îi acuză de conspiraţie? Nimic! Cum se explică – şi cum se aplică regulamentul Camerei în cazul înregistrării ilegale a discuţiilor Comisiei? În nici un fel! Va fi găsit „vinovatul” de desconspirarea planurilor Comisiei? M-aş mira!

Şi asta nu e totul. Nu risc să mă pronunţ asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei doamnei Udrea. Însă este tot mai clar că regulamnetele sunt făcute în aşa fel încât să nu poată fi aplicate şi respecate. Că, sub pretextul prezervării legalităţii se confecţionează texte rabinice din care fiecare înţelege ce vrea şi le aplică cum îi vine la îndemână. Dna Udrea este judecată, culmea, că a încercat să facă ceva şi – neputând respecta reg