Fără îndoială că o nouă filosofie bugetară, în jurul căreia se face atâta caz, ar putea să confere sistemului de impozite şi taxe nu numai un instrumentar de constrângere, dar şi o gamă de stimulente. Mai mult, printr-o regândire a bugetului, ar putea fi încurajată munca eficientă şi descurajată munca făcută cu spatele la piaţă şi la consumatori. Dar problema problemelor o constituie sursele de venituri. Şi asta nu mai depinde atât de filosofia bugetară, cât de filosofia economică. Şi de şocurile produse de criză.
Ne aflăm acum în faţa unui dublu deficit: nici nu se poate apela la buget pentru restructurări, căci nu există bani pentru aşa ceva; şi nici nu se mai poate face din privatizare o sursă de venituri bugetare. Nu mai sunt nici prea multe mirese de măritat şi nici investitori cu bani dispuşi să intre în piaţă în vreme de criză.
Ministerul Finanţelor se uită la venituri şi tânjeşte la măriri de impozite. Ar fi o gravă eroare să facă astfel de operări în timpul crizei. Apoi, experienţele altor ţări ne arată că bani mulţi la buget se obţin nu din cote mai înalte de impozitare, ci dintr-o masă mare de câştiguri, la care să se aplice impozite realiste. Şi, mai ales, ar fi o gravă eroare să fie impozitate suplimentar veniturile din muncă.
Peste tot, în lumea modernă, accentul în materie de fiscalitate se mută din sfera impozitelor directe în cea a impozitelor indirecte. E limpede de ce: pentru a încuraja munca, veniturile din muncă, investiţiile. Munca înalt calificată, competenţa, iniţiativa eficientă, care şi aşa nu ne prisosesc, nu pot fi descurajate cu măriri de impozite.
Fiscalitatea excesivă se transformă în bumerang. Un bumerang alcătuit din impozite mari, care zboară el până unde zboară, dar apoi se întoarce către buget şi-l loveşte năprasnic. Rezultatul apare "în scară": veniturile salariale fiind mai mici, oamen
