Lupta cu nevăzuta lume a microorganismelor este inegală şi, din păcate, nu întotdeauna în favoarea omului. Poate că nici o terapie nu a salvat mai multe vieţi, nu a modificat mai profund nivelul de viaţă şi sănătate, nu a devenit mai populară şi accesibilă într-un timp atât de scurt.

Reacţiile nu au întârziat însă să apară. Abia atunci a devenit mai evident că omul nu este un simplu organism, ci literalmente un univers populat de miliarde de entităţi, a cărui sănătate şi stare de bine depinde de echilibrul stabilit cu acestea, dar şi cu cele din jur.

SEMNAL DE ALARMĂ

Multă vreme considerată o simplă speculaţie ştiinţifică sau o teorie conspirativă, rezistenţa la antibiotice a devenit o problemă cât se poate de reală, o preocupare de zi cu zi pentru medici şi uneori o problemă de viaţă şi de moarte pentru pacienţi. Încă din anii '40, când a început folosirea pe scară largă a antibioticelor, a fost descris imediat şi fenomenul de rezistenţă. De fapt, chiar în 1945, Alexander Fleming, în discursul la acceptarea Premiului Nobel ce îi fusese decernat pentru descoperirea penicilinei - primul antibiotic -, pomenea despre primele observaţii făcute în acest sens.

Discursul său nu a constituit un semnal de alarmă şi folosirea antibioticelor s-a dezvoltat în continuare. Să recunoaştem, boli şi stări grave au putut fi astfel combătute: septicemii, meningite, endocardite, infecţii renale sau genitale, infecţii ale oaselor şi articulaţiilor. Holera, ciuma, sifilisul, tifosul, febra tifoidă au devenit, din probleme sociale, cataclismice, simple maladii. Pneumoniile nu au mai reprezentat o condamnare la moarte.

Complicaţii grave care duceau la moarte sau sechele şi infirmităţi au putut fi prevenite. Oricând o simplă otită se poate solda cu perforaţie timpanică şi surditate sau o banală amigdalită cu streptococ poate duce prin