De ce sînt supăraţi suporterii? Pentru că se simt excluşi şi nu au vizibilitatea patronilor
Pe bune, trebuie să înţelegem, înainte să îi înconjurăm cu sîrmă ghimpată electrificată. E vital să pricepem de ce aleg să sară în aer cu propriile echipe. De ce îşi înjură şi îşi toacă mărunt tot ce le reprezintă clubul, după care declară că sînt suporterii lui pe viaţă. E un caz dramatic. Dacă nu îl vom înţelege, va deveni tragic.
Efortul de a desluşi mecanismul de gîndire a acelor oameni care rup lanţurile şi calcă în picioare legile trebuie făcut cu urgenţa disperării. Fotbalul e oricum crizat. Patroni cu vorbe înmuiate în curara, bani tot mai puţini şi fani înveşmîntaţi în explozibil. Ultima problemă e exportul toxic al fotbalului către societate. Cu celelalte să se spele pe cap, dar asta, ultima, curge mizerabil pe străzile şi prin nervii noştri. E un cap de pod al terorii. O bubă care puroiază şi dacă o bandajăm în grabă cu fose umplute de crocodili sau cuşti ca la zoo nu o vom opri să supureze. Ni se pregăteşte, aşadar, cangrena.
De ce sînt supăraţi? Pentru că sînt excluşi. Toţi apar la televizor, lor le-a rămas un singur mod de exprimare: invazia barbară. Camerele de luat vederi se opresc asupra lor. Ochi pierduţi într-o ceaţă chimică sau mentală. Oameni la capăt de drum. “Daţi-ne echipa înapoi!”, strigă apocalptic. Au dreptate? Nu. Echipele astea nu au fost niciodată ale lor la propriu. Nu ei au înfiinţat Steaua sau Dinamo, ci structurile comuniste. Mai tîrziu au încaput pe mîna unor patroni care le manevrează după bunul plac. Fanii au aderat la ele prin contracte sufleteşti. Atît. Li s-a părut că sînt importanţi atunci cînd au fost susţinuţi financiar sau băgaţI în seamă după cum o cerea situaţia. Ei bine, nu. Nu fac parte din ADN-ul acestor grupări. Pot să le dorească, dar nu pot să le posede. Şi asta îi înnebuneşte.
Ce e de făcut? Vorbit,
