Ştiţi ce aduce după sine propunerea de a reclama un director de instituţie publică, care încalcă legea, râzând cu gura până la urechi, din două în două minute? Vă spun eu! Stupefacţie. Stupefacţie, mirare şi ironie în mici doze intelectuale. Asta dacă, bineînţeles, propunerea este făcută către angajaţii instituţiei pe care o conduce directorul infractor.

Cel mai vehiculat motiv al refuzului constă în invocarea flagrantului de absurditate. Cum adică un subordonat să-şi reclame superiorul? Păi, e absurd. Unul e un simplu angajat, celălalt e director, nu? De ce să fii atât de prost încât să-ţi creezi probleme? Ce beneficiu direct îţi poate aduce refuzul de a participa, chiar şi indirect, la o mică tâlhărie de protocol neocomunist sau la mârşăviile unui animal asudat de vanitate, care evocă, transfigurat de emoţia admiraţiei, forţa distructivă a fostei Securităţi sau puterea obscenă de care se bucură actualii activişti de partid cu funcţii?

N-aş mai fi reluat această temă deprimantă, dar am fost profund impresionat de lupta epuizantă a unui tânăr lider de sindicat brăilean pe care l-am urmărit îndeaproape. Nu-i dau numele din delicateţe şi din respect pentru valorile pe care le împărtăşeşte, fiind ferm convins că acest lucru i-ar crea o neplăcere vădită. Asta pe de o parte. Pe de altă parte, represaliile asupra lui s-ar înteţi şi munca i-ar fi vizibil îngreunată. Ceea ce este important de spus aici este faptul că acest om se încăpăţânează să-şi păstreze pe umeri un cap rotund într-o lume a ţestelor ţuguiate. Se târâie prin instanţe pentru a obţine un drept consacrat al colegilor săi şi-l şi obţine? Atunci, primii care-i dau în capul de care v-am vorbit sunt colegii care beneficiază de drept. Dar el nu se supără şi merge înainte. Se implică să stopeze abuzuri vizibile şi revoltătoare? Atunci, primii care-I lovesc sunt cei asupra cărora se exercită ab